Abia apărută în librării, cea mai recentă carte a lui Adrian Schiop – Soldații. Poveste din Ferentari (Polirom) a reușit să stârnească discuții controversate între cititori. Pentru că unele dintre discuții s-au desfășurat pe pereții unei rețele sociale J și astfel au fost accesibile doar unui cerc restrâns de cititori i-am pus câteva întrebări autorului în interviul de mai jos pentru a lămuri o parte dintre problemele pe care le-a ridicat odată cu apariția romanului. Pentru o și mai bună înțelegere a motivațiilor și concluziilor autorului mai aveți șansa să-i puneți întrebări lui Adrian Schiop la modul cât se poate de direct, duminică, 24 noiembrie, de la ora 14:00, la lansarea oficială a cărții Soldații. Poveste din Ferentari (Polirom) cu ocazia Târgului Internațional de Carte Gaudeamus. Evenimentul va fi moderat de Claudia Fitcoschi, iar invitat special este Costi Rogozanu.
Soldații este prezentată ca fiind o carte despre Ferentari, nu știu dacă ai văzut, au fost oameni pe Facebook care te-au acuzat că ai făcut pe cercetătorul dintr-un safari care scrie despre speciile de acolo, un fel de observator cinic al unei clase sociale pe care n-o reprezinți și care reiese din carte că ți-ar fi inferioară, de ce crezi că au perceput Soldații astfel?
Probabil fiindcă abordarea nu pare suficient de reverențioasă, nu se apropie de sărăcime ca de o biserică, cu un narator sfâșiat de remușcări că are mai mulți bani decât săracii. Cred că, printr-un efect pervers, mai repede abordarea asta ultrareverențioasă exotizează, fiindcă pune o barieră ontologică între categorii sociale, tu ca burghez nu poți înțelege trauma săracilor, e imoral să încerci să te substitui lor. Și da, e adevărat, e o problemă asta, dar consecința ei perversă e că riscă să ecraneze fondul comun de umanitate. În fine. Al doilea motiv e cinismul, care e una din mărcile mele stilistice, parte din viziunea mea artistică și nu numai, în fine, ceva care m-a ajutat să-mi depășesc propriile probleme. În plus, cinismul atenuează patetismul atrocității care e viața în general și viața săracă în particular, îl face mai ușor de înghițit. O viziune cinică implică asta, conștiința că toți ne ardem într-un fel sau altul, că viața e crudă; poate mă arunc prea departe, dar mi se pare că adevărata empatie și compasiune încep după experiența cinismului. Mă rog, a fost soluția mea artistică, nu e singura. Așa. Încă ceva – lumea de acolo se vede ca inferioară cred printr un efect de perspectivă, fiindcă naratorul are fantasma sexuală a unui tip foarte masculin, needucat și nu foarte înzestrat intelectual; e modul lui freak de relaționare erotică. Când am scris, nu mi-am dat seama că ar putea fi citit ca fetiș rasist; când mi s-a atras atenția, era târziu, cartea era deja-n librării.
Inițial naratorul pare stăpân pe situație, spre final mi se pare că de fapt se amăgește singur, de fapt cine exploatează pe cine?
Aș putea să răspund la întrebarea asta, dar răspunzând povestesc sfârșitul cărții. Ce pot să zic e că la început Alberto pare periculosul și profitorul; or, de la un punct încolo, lucrurile se nuanțează. În rest, da, se poate spune că naratorul se amăgește că face ceva pentru fostul pușcăriaș, că îl ajută doar cât să-și liniștească conștiința. Dar în mă-sa, e o poveste de dragoste, cu bune și rele, nu se reduce totul la morală și ideologie.
Aduc banii fericirea?
Nu știu dacă aduc fericirea, dar vorba manelei, e bine să îi ai. Mi-ar plăcea să fiu bogat, să am siguranță financiară pe viață și să nu mai trebuiască să muncesc.
Până la urmă aflăm că Alberto nu poate ieși din statutul lui de fost pușcăriaș, rom și sărac, în același timp sunt zeci de manele cu oameni ca el care devin proprii lor stăpâni și sunt respectați de toată lumea, ce e asta, un fel de model de succes sau o amăgire frumos împachetată pentru cei ca Alberto?
Șmecheria e model de reușită în România – și dacă n-ai școală e cam singurul mod să te scoți. Și dacă un perdant ca Alberto ar înceta să se iluzioneze că are șanse să se scoată ce ar trebui să facă? Să pună mâna pe topor și sabie ninja și să pornească revoluția comunistă? Nu știu, toti ne autoiluzionăm într-o oarecare măsură, e omenește. Iar Alberto săracu nu vrea nici măcar bani mulți, tot ce vrea e un job. Se percepe ca un amărât dependent de vărul lui și vrea cu disperare să nu mai fie, cum zice el, sluga nimănui, să aibă o viață a lui, banul lui. Ca el sunt și alții, e greșit să crezi că fanii de manele nu disting între ficțiune și realitate – maneaua e pentru chef, când vrei să uiți că viața e urâtă și pentru o noapte îți dai libertatea să te visezi barosan. Fanii știu că maneaua e un basm, să nu-i subestimăm.
Cine te cunoaște știe că îți plac manelele, lucrezi și la un doctorat despre manele, de ce crezi că la noi manelele sunt considerate muzica inculților, marginalilor și în același timp la radiourile și pe posturile tv comerciale este difuzată un soi de muzică în care mesajul este același: bani, femei interesate, mașini de colecție, căsoaie etc.?
Fiindcă, așa cum am spus și în carte, manelele dau pe față mesajul ăsta, că e bine să alergi după bani, mesaj pe care îl spun în termeni foarte direcți. Pop-ul și dance-ul îl eufemizează și delocalizează, îl aruncă într-un paradis tropical sau vestic, blurând originile locale ale fantasmei. În România s-a trăit prea mult timp sub amenințarea sărăciei și acum oamenii sunt disperați să se ridice, să facă bani; pe scurt, e o societate de parveniți – dar e o chestie inconfortabilă să recunoști că ești ahtiat după bani și atunci, pentru că nu te suporți în ipostaza asta, arunci pisica în ograda vecinului, „țiganii cu manelele lor vor bani, se pretează la orice să-i aibă”.
Există oameni care se recunosc în Soldații? Ai avut din cauza aceasta oareșce probleme de comunicare cu ei după ce a apărut cartea, impresii, reproșuri?
Cartea nu e o relatare la firul ierbii, ci una ficționalizată. Am încercat să distorsionez biografiile, să inventez, încât să nu fie imediat recognoscibile personajele.
De ce e așa o mare chestie că a mai apărut în România o carte cu gay? De ce crezi că asta încă mai e ceva inedit, wow, extraordinar?
Nu cred că mai e ceva inedit, ci doar o mișcare de promovare cu mai puțină imaginație. În cazul romanului meu, noutatea nu vine dinspre tema amorului dintre băieți, ci din intersecția a două tipuri de marginalitate, gay+interlop, fiindcă personajul meu provine dintr-o familie de interlopi care nu-l vrea gay – și el însuși are un conflict cu homosexualitatea lui; până la capăt se păstrează ambiguitatea asta, nu e clar dacă se investește pe bune în relația cu naratorul sau o face din disperare, fiindcă vrea să se scoată printr-o relație cu cineva pe care-l percepe ca influent.
Dacă ar fi să se facă un film românesc după cartea ta cine ai vrea să fie regizorul și pe care dintre actori îi vezi în rolurile principale? Cine ar face coloana sonoră?
Deja vrea să facă cineva film după carte. Coloana sonoră ar fi de manele și lăutărească, muzica care se ascultă în Ferentari. Mi-ar plăcea să conțină nu atât piese de dragoste, cât de frăție, trădare sau abandon.
Ce zici, ai să poți trăi doar din scris vreodată în România?
Doar dacă ai succes în Vest, dacă vinzi serios acolo. În România se citește puțin (eu însumi m-am lăsat de sportul ăsta), și chiar dacă vinzi, drepturile de autor sunt mici, iar leii nu sunt o monedă forte – per total, scoți bani de pepsi.