București, 1798. Bucătăria ocultă a Bucureștiului într-un roman situat în continuarea Manuscrisului fanariot, Mîța Vinerii (colecția Fiction Ltd., ed. Polirom). Cărăbușii prăjiți, crumilla cum animis, plăcintele de trandafiri, elixirele de iubire sau lichiorul formicosus sînt numai cîteva dintre mixturile vrăjite care conduc firele unei narațiuni cu final amplu, cum numai Doina Ruști știe să împletească.
Mîța Vinerii spune istoria unui rețetar magic și a unei familii de adepți ai marelui Sator. Povestea trece pe nesimțite de la faptele reale din anul 1798 la misterele unui cult de magicieni, ale căror fabuloase rețete culinare, notate cu acribie în Cartea bucatelor rele, scot la lumină gusturile vieții arhaice și rafinamentul unei bucătării fermecate, din vremuri de mult uitate.
Noua carte a Doinei Ruști are toate datele unei povești captivante: foarte multă fantezie, un fir epic împletit cu mâna sigură a unui povestitor care știe cum să te ademenească, o atmosferă atît de puternică, încît te urmărește multă vreme dupa ce ai închis cartea și, nu în ultimul rînd, un subtext ce te trimite spre tainele Lumii și ale Literaturii. Romanul trasează, ca prin vis, limitele unui univers ficțional în care se amestecă, în doze potrivite, ca în alambicul unui alchimist, substanțele înșelătoare ale realului și acelea, atît de pregnante, ale unei irealități (sau suprarealități), ce irump în plin cotidian. – Bianca Burța-Cernat
Scriitura Doinei Ruști are calități literare excepționale. – Antonio J. Ubero, La Opinión de Murcia
Romanele Doinei Ruști au consistență, mister și final neașteptat. – Stato Quotidiano
Iată un fragment în exclusivitate pentru cititorii BookMag:
”Văzându‑mă cu geanta de călătorie, un mustăcios se oferi să m‑ajute, ţinându‑se după mine ca scaiul. Purta un fes purpuriu, din care ieşeau două coarne. Asta la prima vedere, căci, după ce‑mi arătă cealaltă parte a feţei, era să scap taşca. Omul avea nişte şerpi înfăşuraţi pe braţ, care‑şi întindeau limbile lipicioase până la mine. Mai mult de frică decât din chibzuială, îi aruncai în faţă praful de plâns, cu cutie cu tot, rupând‑o la fugă printre trăsuri, fără să mai văd ce se întâmplase. În mintea mea, nu doar mustăciosul, ci până şi şerpii hohoteau cu şiroaie de lacrimi.
Începea să se simtă aerul serii, iar eu încă nu‑mi făcusem curaj să‑ntreb de Cuviosul Zăval. Am mers până în Piaţa Lipscani. Totul mă făcea să casc gura, iar acum, când scriu, abia m‑abţin să nu povestesc despre stofe ori despre pantofiorii acoperiţi cu mărgele. Se aprindeau luminile, n‑o să uit niciodată, şi mirosea a dovleac abia scos din cuptor. Lângă pălimarul unei dughene nişte lăutari cântau, smulgând lăcrimioare şi ofuri adânci. Eram în inima târgului. Pe lângă mine foşneau hataiale cu flori, şalvari şi anterie ca fulgul. Deşi începuse toamna, era cald, atât de cald, că eu păream singura fiinţă înfofolită de pe acea stradă.
Aflasem în ce direcţie trebuia s‑o iau, dar m‑am oprit pentru nişte scamatori care vorbeau cu glasuri răsunătoare, petrecuţi de‑o mare mulţime, sfeclită de frică. Din cauza căciulilor păreau foarte înalţi, de fapt, nişte suluri de pânză aurie, brodată cu litere negre. Maxima nu mă lăsa niciodată să mă uit la astfel de inşi, pe care îi credea hipnotizatori şi mânuitori de veninuri, în stare să împrăştie peste mulţime aburi otrăviţi şi licori care‑ţi iau minţile, în timp ce ei ţipă, speriindu‑te cu Mântuitorul ori cu lucrurile care ţi s‑ar putea întâmpla după ce ajungi pe lumea cealaltă. Totuşi, m‑am oprit. Aşa eram eu pe‑atunci, gata s‑alerg la orice mişcare a străzii. Chiar dacă auzeam doar un fluierat, mă şi repezeam la poartă. Nu mai spun de nunţi, bătăi ori văicăreli, dintre care saracciii erau preferaţii mei. Numai să‑i fi auzit de departe cum se chinuiau să plângă, cerşind bani pentru înmormântarea vreunei rude, că eram deja căţărată pe stâlpul cel mare al porţii ori direct în turnul casei, de unde sugeam cu nesaţ toate nenorocirile prin care trecuse mortul.
Cum prăvălia lui Zăval n‑avea să plece din loc, am rămas să văd ce voiau căciulaţii. Un bărbat cernit urla într‑o pâlnie:
— Pe meterezele cetăţii vor urca urduroşii din subterane, surugiii vor face legi, iar palachidele vor hotărî ce bucurii merită să aibă un om. Arnăuţii vor lăsa săbiile, găsind pe loc că meseria de dascăl e cu mult mai plăcută!
— Doamne miluieşte‑ne! răspunseră în cor oamenii, plini de mâhnire, umplând toată strada de voci plângătoare.
Abia după ce se stinse vaietul se avântă alt glas, de goarnă tocită:
— În noaptea asta peste noi va veni răul drăcesc şi creasta sfârşitului, iar numele lui de osândă şi erezie este Mâţa Vinerii! Aducătoare de moarte! Scăpată din iad! Mâţa Vinerii va intra în oraş!
Un bulgăraş de gheaţă îmi trecu fulgerător din creier până în maţe. Eram deja un vierme strivit când însăşi Mâţa Vinerii coborî printre noi, un nămiloi care se fâţâia pe lângă un perete, luminos cum e ziua. Lumea ţipa în jur, iar unii se chirciseră pe lângă genunchii mei care tremurau ca şi cum n‑ar mai fi făcut parte din mine. Două trâmbe de fum ieşiră dintre degetele răsfirate ale acelei făpturi, care se mişca exact cum bate valul în maluri. Apoi începu să vorbească, mişcându‑şi ochii, care nici nu mai erau ochi, ci nişte stăncuţe zburlite de vânt. Matahala, pentru că era îmbrăcată într‑un capot pestriţ, arăta ca o curcă. Părul înfoiat o făcea şi mai groaznică, mai ales că, din când în când, se lungeau din el două urechi ascuţite. Nu înţelegeam ce spune, nu ghiceam în ce limbă vorbeşte, dar, după sunetele pietroase, nu mă îndoiam că era o limbă nepământească. Nici n‑avea importanţă, pentru că cei trei scamatori tălmăceau oricum înfricoşătoarele vorbe care făceau din Mâţa Vinerii cea mai crudă făptură. Se ştia de ceva vreme că venirea ei va fi începutul dezastrului. Un cap princiar va cădea chiar la picioarele ei, retezat dintr‑o singură lovitură de sabie. Marele spiritist Perticari o văzuse în vis, iar, după descrierea lui, un zugrav îi făcuse portretul în Biserica din Olari. Scamatorii, care acum mi se păreau mai mult magi, îi invocaseră umbra, care într‑adevăr părea ieşită dintr‑un fel de cuptor. În viaţa mea nu văzusem o lumină ca aia şi nici o paiaţă care să pară vie.”
Doina Ruști este una dintre cele mai apreciate voci feminine ale literaturii contemporane. Tradusă în numeroase limbi, invitată la târguri şi evenimente internaţionale, s-a impus în special prin romanele cu tematică diversă şi construcţie solidă. Dintre acestea, amintim Zogru (2006, 2013), Fantoma din moară (2008), roman amplu despre comunismul românesc, distins cu Premiul pentru Proză al USR, şi Lizoanca la 11 ani (2009), recompensat cu Premiul „Ion Creangă“ al Academiei Române. Bestsellerul Manuscrisul fanariot (2015, 2016) a deschis seria ficţiunii istorice, în care se înscrie şi Mîţa Vinerii. Doina Ruşti trăieşte în Bucureşti, este profesor universitar şi scenarist. Pagină web: http://doinarusti.ro.