Alergând ca apucații este romanul autobiografic al lui Augusten Burroughs sau povestea reală a unui băiețel a cărui mamă (poetă ratată ce se închipuie o a doua Anne Sexton) l-a abandonat în casa unui psihiatru ce seamănă în mod frapant cu Moș Crăciun. Povestea unei copilării neîngrădite, trăită dincolo de orice reguli, în care pomul de Crăciun stă împodobit tot anul, iar oamenii consumă Valium ca pe bomboane.
Augusten Burroughs a crescut în Massachusetts-ul anilor ’70 și redă atmosfera acelor vremuri cu o acuratețe unică. Lidia, prietena mamei sale, poartă tocuri înalte și bikini albi pe marginea piscinei, „fumând țigări mentolate și vorbind la telefonul său Princess, verde-măsliniu“. Scoicile decorative sunt folosite ca scrumiere. Mult Chanel. Descrieri naive: „Merge prin bucătărie și iese pe cealaltă ușă a bucătăriei. Casa noastră e foarte deschisă. Tavanele sunt foarte înalte. Este foarte mult spațiu aici“.
Mama lui Burroughs scrie poezie proastă. Tatăl său este un profesor universitar ce suferă de psoriazis și are candoarea unui lemn pietrificat. Burroughs însuși este genul de copil care își fierbe monedele pe aragaz și apoi le lustruiește. Ca să nu mai vorbim de părul său, pe care îl păstrează mereu perfect neted, ca plasticul, probabil dovada vreunei tulburări obsesiv-compulsive.
Părinții săi nu sunt fericiți, iar viața de familie pare smulsă din filmul Cine se teme de Virginia Woolf? Cei doi divorțează când băiatul are 12 ani, iar mama sa începe să facă băi fierbinți cu bucăți de sticlă, scrie invers cu un pix cu sclipici și descoperă că este lesbiană. Ca parte din eliberarea sa de sub opresiune, îl abandonează pe Burroughs în brațele psihiatrului său, doctorul Finch.
Burroughs își amintește entuziasmul simțit înainte de a vedea casa unui doctor adevărat:
„Îmi imaginam pereți pe care atârnă tapiserii scumpe și exotice, podele lustruite din marmură, coloane care se întind pe zeci de metri. Vedeam fântâni arteziene în grădină, cu garduri vii tăiate în forma animalelor de la zoo“.
Realitatea e însă mult, mult mai ciudată. Casa e o dărăpănătură, mirosind a câine ud și a încă ceva. Doctorul Finch are o barbă albă, bogată, poartă pantaloni din poliester și este foarte evoluat spiritual, ghidându-și practica medicală după teoria psihosexualității freudiene. Crede în capacitatea de a anticipa viitorul a propriilor materii fecale și practică ghicitul în biblie ca formă de prietenie intimă, relaxată cu providența. Augusten adoptă și el acest obicei: „Când am întrebat dacă îmi va plăcea noul album Supertramp, iar degetul mi-a căzut peste cuvântul «foamete», am știut că albumul e un eșec“.
Mai mult decât atât, Burroughs „moștenește“ o familie disfuncțională mult mai vastă, ce include un băiețel de 6 ani cu incontinență și o bătrână nebună încuiată într-o cameră de la etaj. Burroughs își petrece mare parte din timp cu fiicele naturale ale doctorului, Hope și Natalie, și cu fiul adoptat al acestuia, straniul Neil, în vârstă de 30 și ceva de ani.
Neil este, de altfel, și cel care îl inițiază (brutal) într-o viață sexuală maladivă. Doctorul Finch nu este de acord cu relația lor, pe care o consideră periculoasă pentru Burroughs. În schimb, îl convinge să-și însceneze suicidul, pentru a-l scăpa de cursurile care îi produc atâta anxietate, așa încât Burroughs renunță la școală în clasa a șasea. Același Finch îi permite fiicei sale de 13 ani să se mute la un bărbat de 40 de ani, considerând că, odată cu această vârstă, adolescenții capătă maturitate și independență și au dreptul de a alege cu cine să locuiască.
Deci, cum faci să-ți păstrezi integritatea într-un mediu atât de viciat? Poți, desigur, să râzi – acesta e răspunsul lui Burroughs, care reușește să-și transforme copilăria haotică într-un roman plin de umor (puțin toilet humor, pe alocuri). Însă problema cu umorul este că neutralizează sentimentul de indignare și caracterul moralizator. Fragmentul de final, în care afli ce se întâmplă cu personajele principale mai târziu, te duce cu gândul la genericul unui film.
Burroughs îi face pe toți să pară sonați. Însă tulburările sale transpar din glumele și anecdotele de tabără.
„Ceea ce aveam cu prisosință era libertate. Nimeni nu ne spunea când să mergem la culcare. Nimeni nu ne spunea când să ne facem temele. Nimeni nu ne spunea că nu putem bea o duzină de Budweiser pentru ca apoi să vomităm în mașina de spălat vase. Totuși, de ce ne simțeam prizonieri?“
Răspunsul rezidă, probabil, dincolo de finalul cărții care îi aduce lui Burroughs curajul de a lăsa în urmă visele de a deveni hair stylist sau vânzător la McDonald’s.
O carte care trebuie citită, eventual recitită. O carte care definește libertatea ca îngrădire.