de Voicu Bojan
Două sunt cărţile care m-au determinat să scriu acest material: Ilf şi Petrov „America fără etaje” Polirom 2010 şi John Steinbeck (cu Robert Capa) „Jurnal rusesc„, RAO 2010. Există o seamă de similitudini interesante între aceste două cărţi ce se prezintă aidoma feliilor de pâine care formează un sendviş. Ambele sunt jurnale de călătorie ce au ca reper marele război. Cartea ruşilor e scrisă înainte de începerea lui (1937) şi dacă în ea se simte liniştea tulburătoare de dinaintea furtunii, cea a americanilor (1947) descrie efortul de a reconstrui o ţară după ce uraganul a trecut, lăsând în urma lui un dezastru greu de închipuit în urmă cu doar 10 ani.
Între cele două felii ale sendvişului – nebunia unei lumi în fierbere, tăvălugul german, Ziua Z, peste 6 milioane de morţi şi o nouă grafică a hărţii Europei despărţită de o cortină de fier.
Ambele cărţi pornesc de la o intenţia de a aprofunda o lume străină şi anume cea e unui duşman istoric. Sunt subtile invazii pe tărâmul inamic, sub masca jovială a călătoriei de plăcere, a turismului de observaţie. Ambele trădează perspectivele diferite asupra lumii ale autorilor, au un umor specific, descriu întâlniri mirabile, documentează onest ceea ce văd şi mai ales, trădează o curiozitate profundă, copilărească, molipsitoare. Găsesc că toate aceste ingrediente ne pot folosi prea bine şi nouă, celor care încercăm să luăm fotografia în serios.
America ruşilor
Ilf şi Petrov sunt ambii scriitori şi sunt foarte buni. Textele lor se amestecă la fel de bine ca praful de cacao în lapte dimineaţa dând naştere unei ciocolate dense şi fierbinţi, unde cu nici un chip nu mai poţi despărţi vreodată laptele de cacao. Tot aşa, oricât ai încerca, nu poţi ghici care e vocea lui Ilf şi care a lui Petrov. Ei vin să vadă, să constate şi să tragă concluzii. America lor îngheţată în mai bine de 450 de pagini e cea de dinaintea corectitudinii politice, e cea de pe vremea când negrii erau simplu negri, cowboii cowboi şi băştinaşii, piei roşii. Iar ei nu pică la New York dându-şi timizi pălăriile pe ceafă ca nişte ţărani veniţi la oraş, ci sunt nişte intelectuali rafinaţi ce vin tocmai de la Moscova, un solid reper geografic şi existenţial. Se miră deci cu măsură, fără efuziuni exagerate. Nu se abţin în schimb să compare ceea ce văd cu ce ştiu de acasă. Descrierile lor sunt precise, vizuale, savuroase şi încărcate electrostatic cu o ironie subtilă, inconfundabilă. Iar jurnalul lor de călătorie păstrează pe alocuri tonul din romanele lor (Douăsprezece scaune, Viţelul de aur), unde umorul se naşte tocmai din observaţia ironică. Iar ţinta preferată e ghidul lor, Mr. Adams al cărui laitmotiv de-a lungul întregii cărţi va fi: „nu înţelegeţi, domnilor, pur şi simplu nu puteţi înţelege”.
road movie
Ajunşi deci la New York plini de scrisori de recomandare, se dezmeticesc şi pun la cale un plan. Cumpără o maşină, găsesc doi însoţitori şi pornesc la drum, decişi să acopere toată America, dacă se poate de la un cap la altul şi de sus în jos. Şi cartea se transformă într-un veritabil road movie, în care spaţiul vast ce te absoarbe şi te îmbată seamănă cu aerul din romanele lui Faulkner sau Capote. America devine, ca în fotografiile lui Robert Frank, un spaţiu al tuturor posibilităţilor şi surprizelor, un loc unde dai peste o sumedenie de subiecte ce merită atenţie, cum ar fi semnele de pe drum, reclamele şi inscripţiile din hoteluri de genul: „interzis a se culca într-un pat mai mult de şase persoane”. Cei doi au o foame insaţiabilă de informaţie şi de comunicare. Întreabă, problematizează, se implică. Fac eforturi substanţiale să înţeleagă şi totuşi să rămână imparţiali. Şi câtă vreme nu alunecă în ideologie, le iese.
America lui Ilf şi Petrov e zugrăvită ca o mare frescă plină de detalii, ce seamănă cu picturile lui Bruegel, dar şugubeţi cum sunt, nu se pot abţine să nu se insereze şi pe ei înşişi în tablou. Şi nu doar pe ei ca personaje, ci şi perspectiva lor asupra lumii. Nu se pot abţine să nu ideologizeze şi să tragă concluzii ferme, subliniate apăsat. Da, America e o ţară frumoasă în care totul e mare, are bune şi rele, în general nu are etaje şi mai ales, e ţara scrisorilor de recomandare. E bună de cercetat, dar nu de trăit în ea pentru că se află într-o derivă economică, democratică şi capitalistă, spre deosebire de Uniunea Sovietică, posesoarea unei direcţii precise, trasată frumos de partidul comunist, ce a pregătit un viitor luminos, bazat pe binele comun. Chiar dacă nu o spun pe şleau, e clar că băieţii cred în revoluţie şi idei năstruşnice precum cea de colhoz. Vor trebui să treacă doar 50 de ani pentru ca adevărul despre utopia sistemului comunist să iasă la iveală în toată splendoarea ei. Cu istoria nu te joci şi e bine să-i laşi pe specialiştii în predicţii, gen Nostradamus, să-şi facă meseria.
Rusia americanilor
John Steinbeck nu e oricine. Dacă era, nu lua Premiul Nobel în 1962. Şi dacă vreţi să vă îndrăgostiţi iremediabil de scrisul lui, vă rog începeţi cu „Cartierul Tortilla”, RAO 2004. Vă garantez că nu-i veţi mai privi niciodată pe beţivi şi boschetari cu aceiaşi ochi, ci cu simpatie şi chiar tandreţe. Nu e deci de mirare că un vrăjitor de cuvinte precum Steinbeck îşi ia ca partener de călătorie în URSS un fotograf de calibrul lui Capa. Totul pleacă dintr-un bar unde Willy prepară cel mai bun cocktail Suissesse. Steinbeck e deprimat fiindcă i s-a ales praful de o piesă de teatru rescrisă de patru ori, iar Capa e plictisit până peste cap de pacea generală şi de (câteva luni!) de jucat poker. Ambii sunt furioşi pentru că jurnalismul nu e ce ar trebui să fie, ci doar interpretarea unor ‚deştepţi’, care de fapt mai mult dezinformează şi manipulează. Din această pricină americanii de rând, intoxicaţi de prejudecăţi faţă de ruşi, încep să-i bombardeze pe cei doi cu ameninţări de genul: „veţi dispărea cum veţi trece graniţa” sau „vă vor tortura, aşa le fac la toţi”. Supăraţi foc, Steinbeck şi Capa se hotărăsc deci să pună la loc lumea ieşită din balamale. Vor merge în Rusia şi vor arăta ce au văzut şi ce au auzit. Vor afla deci ‚cu ce se îmbracă oamenii acolo, despre ce discută, ce mănâncă la cină, cum fac dragoste şi cum mor etc’. Zis şi făcut. După o vreme, se întorc vii cu câteva sute de pagini pline de notiţe şi peste 4000 de negative. Apoi se pun pe povestit.
votcă şi icre negre
Şi povestea celor doi e absolut savuroasă. Dacă odiseea ruşilor pe teritoriul american seamănă cu o expediţie trepidantă, obositoare şi uşor austeră, cea a americanilor pe tărâmul inamicului e o înlănţuire de chiolhanuri, bună dispoziţie şi miştocăreală reciprocă. Cei doi merg pe căi oficiale, având o traiectorie supravegheată discret de autorităţi. Fie că se află la Moscova, la Stalingrad, la Tbilisi, la Kiev sau în anonime sate ucrainiene sau caucaziene scenariul pantagruelic se repetă cu o asemenea precizie încât, spre final, cei doi, abia respirând, cu curelele descheiate la nădragi şi ochii injectaţi de prea multe bucate, încep să creadă că arma favorită a ruşilor pentru a anihila inamicul este mâncarea. Aşa cum America chiar aflată în cea mai profundă criză economică nu lasă ca acest lucru să transpară în afară, la fel Rusia distrusă de război şi obosită de efortul de reconstrucţie nu se lasă când vine vorba de a pune ceva pe masă. Oriunde poposesc, apare o Mamuşka grasă şi odată cu ea răsar ca din pământ supe de găină, murături, curcani, cârnaţi, icre negre, peşte de Nipru în sosuri ameţitoare, votcă (servită în pahare de apă!), însoţită de toasturi de genul: ‚să-i facem fericiţi pe cei de-acasă!’ şi vinuri grase şi vesele, cam ca în descrierile lui Sadoveanu. Decadenţi, joviali şi mâncăi dedicaţi, Steinbeck şi Capa dovedesc o curiozitate culinară nestăvilită şi o sete de cunoaştere ce nu are limite. Asta până spre final când, îmbuibaţi şi cu ficatul mărit, o dau pe vinuri uşoare şi salate pentru a întregi starea de „virtute diafană” în care îşi trăiesc mirajul rusesc.
Ca doi copii scăpaţi în vacanţă fără părinţi cei doi îşi fac de cap, îşi vânează reciproc slăbiciunile şi între timp, nu le scapă nimic din ce e în jurul lor. Aşa că traducătoarea Svetlana devine Sweet Lana, iar ţinta favorită a miştourilor comune e ghidul lor, Şmarski, un corespondent rus al bunului Mr. Adams. Descrierile lui Steinbeck sunt jurnalism pur, vizuale şi nu conţin devieri narative. Pe lângă că afli lucruri foarte multe şi precise despre oameni, colhozuri, întreprinderi, teatru, scriitori, politică şi normal, mâncare îl descoperi pe partenerul lui în nişte ipostaze memorabile, relatate pe măsură: „Capa a văzut o fetiţă frumoasă, cu bucle lungi şi ochi imenşi pe care a vrut să o fotografieze, dar fetiţa s-a ruşinat şi a început să plângă de nu se mai oprea. Capa a fotografiat un băieţel, care a început şi el să plângă. Capa e prietenul copiilor”. Sau, la plecare când i se iau negativele la purecat Capa devine „un monument de nefericire”, „îl apucă pandaliile” sau mai rău, „arată ca o oaie lovită de dambla”. Care cică, dacă i se vor lua filmele, fie va organiza o contra-revoluţie, fie se va auto-decapita în Piaţa Roşie.
Dar nici Steinbeck nu scapă uşor. Pe la mijlocul cărţii se află inserat un capitolaş savuros, scris de Robert Capa însuşi şi intitulat „O reclamaţie îndreptăţită”. E o mostră de umor, autoironie şi observaţie fină, dar îmbibată în acid. Din ea aflăm despre stările diferite de agregare în care se prezintă Steinbeck: ba gânditor, ba ermetic, ba înţelept, ba‚ după un striptease mental’ un chefliu în toată legea, care se interpune mereu, gata de dans, între Capa şi orice tânără drăguţă. Reclamaţia mai descrie în tuşe precise şi frustrarea unui „fotograf searbăd” şi a celor patru aparate ale sale‚ obişnuite cu războaiele şi revoluţiile „ în mijlocul unui popor de 190 de milioane de oameni care‚ nu petrece de mama focului la colţul străzii, nu practică amorul liber într-un mod spectaculos, nu are nici un fel de look nou”, ci din contră: e prea muncitor, prea virtuos şi prea moral. Cu alte cuvinte, e un non-subiect fotografic.