Nu, încă nu am pătruns dimensiunile şi ascunzişurile sufletului nipon. Încă nu le înţeleg cultura, umorul, prejudecăţile sau, dimpotrivă, deschiderile. Nu îi simt cum s-ar cuveni, probabil, după cum cred cu tărie că, în ciuda eforturilor de toate felurile, nici ei nu ne pricep pe noi, europenii, sau, extinzând, pe noi, caucazienii.
Nu le înţeleg nici cauzele pentru care se sacrifică, sub o formă sau alta, după cum nu le înţeleg râsul. Nici pasiunea aproape morbidă pentru muncă şi organizare nu este favorita mea, nici aplecarea pentru karaoke, deşi aceasta din urmă este amuzantă uneori. E vorba, cel mai sigur, despre cunoaştere şi aprofundare, iar eu nu am avut nici 
timpul, nici prilejul să le pipăi cultura, istoria.
Doar literatura din când în când, latură a lor care m-a surprins prin răceală, o răceală bine venită, o detaşare care face bine uneori cititorului scăldat în roşu pasional de Allende sau în violetul bizar de Zeruya Shalev.
Literatura japoneză nu are o culoare cunoscută de noi, cei cu ochii drepţi. Stă cufundată într-o ceaţă pe care o mai străpung flori roz de cireş sau kimono-uri albastre ca fundul mării. Şi chipuri albe-albe de gheişe – reperele noastre clişeistice şi, probabil, sărăcăcioase, dintr-o lume pe drept consacrată ca inaccesibilă şi neprietenoasă cu străinii.
Cartea Komayo. Povestea unei gheişe pictează viaţa unei astfel de femei, cu statut pe jumătate damnat, pe jumătate privilegiat. Komayo are, pe lângă toate acestea, şi statut de fantomă, pentru că ea este o fostă gheişă, care s-a măritat, ştergând astfel un trecut controversat cu o căsnicie nereuşită şi încheiată, de altfel, tragic, prin moartea soţului său. Perspectiva de văduvă tânără, săracă şi cinstită nu-i surâde însă niciun strop. Ea are vise: să stea la oraş, să aibă bani, să rămână în contact cu teatrul şi cu artele. Iar singurul lucru pe care ştie să-l facă este să fie gheişă.
Femeia îşi întâlneşte un fost client de când era adolescentă. Apoi chiar se îndrăgosteşte de un actor. Apoi în planurile şi cearceafurile sale îşi face loc şi un al treilea bărbat. Iar Komayo se împarte, graţios şi rece, între cei trei, până când totul devinde complicat. Proiectele ei de boemie şi independenţă întârzie să capete formă, deoarece totul se reduce la rolul ei. Gheişele nu trebuie nici să aibă sentimente, nici să viseze la libertate. Trebuie doar să-şi mulţumească clienţii, o gheişă nu-şi aparţine.
Suferă dacă e trădată? Ajunge să fie cine vrea să fie? Se linişteşte sau îşi duce viaţa spectaculoasă şi dubioasă mai departe? Mai are vreo şansă de a ieşi din cercul ei – era să zic vicios, ce prostie era să comit?! Contează această tânără curtezană pentru vreunul dintre mulţii şi diferiţii ei înrobiţi dominatori sau este doar un capriciu pe care societatea niponă, mai ales cea de la început de secol XX, se baza în numele tradiţiei şi al încăpăţânării istorice?
Volumul acesta este încă un prilej să mai furăm câteva detalii despre o lume aproape paralelă cu a noastră. O lume din care nu putem împrumuta lesne nici bune, nici rele.