Cred că la nașterea Veronicăi ursitoarele s-au cam certat. Una i-a hărăzit darul plăsmuirii de povești care să sune lin și melancolic. Alta i-a menit darul tălmăcirii poveștilor minunate ale altora în limba noastră. Nici până azi eu nu pot să fiu sigură care dintre ele a câștigat disputa darurilor, căci Veronica D. Niculescu este o povestitoare și o traducătoare excepțională. În mod sigur ați citit până acum vreuna dintre traducerile sale din Nabokov sau Beckett sau Hustvedt sau…., ori i-ați citit proza scurtă.
Spre văi de jad și sălbăție, primul roman al Veronicăi D. Niculescu (ed. Polirom, colecția Ego. Proză), pe care îl veți găsi în curând în librării, este o poveste despre plecări, pierderi şi gol, scris cu tandreţe şi presărat cu surprize. O carte cu o structură circulară, închizînd înăuntru un basm într-o mie de versuri.
Departe de oraşul natal, de familie şi de cel pe care încă îl iubeşte, Miranda Dortloft scrie un basm în rime. Proza densă care înconjoară această joacă imaginară, cocon al îndoielilor şi mărturisirilor, dezvăluie viaţa reală a Mirandei: din anii copilăriei petrecuţi în comunism, într-o familie mixtă, unde rege este contrastul, trecînd prin povestea de dragoste, pînă în prezentul pustiit şi zdruncinat de depresie.
Primul roman al Veronicăi D. Niculescu îşi poartă cititorul printr-un labirint al oglinzilor deformante în care rătăcesc mînă în mînă o realitate şi o poveste, o prinţesă şi o femeie a zilelor noastre.
Iată un fragment în exclusivitate pentru cititorii BookMag:
”A fost odată o prinţesă. Oare?
Într-o zi de toamnă, numai miere şi rugină, o tânără mămică împingea căruciorul pe la orele amiezei, pe un trotuar de la marginea oraşului Piteşti. Scârţâitul arcurilor acompania ritmic cântecelul ei abia auzit: „Röslein, Röslein, Röslein rot,/ Röslein auf der Heiden”. Ajunsă acolo unde se termina asfaltul, a privit câteva minute dealurile şi văile din zare, smarald cu stropi de chihlimbar şi rubine, apoi a oftat şi a întors cu o oarecare dificultate pe aleea îngustă landoul alb în care se aflau nu unul, ci doi copilaşi, aşezaţi unul în spatele altuia. A mers câţiva paşi, apoi s-a oprit iarăşi, s-a aplecat peste cărucior şi, făcând balamalele nichelate să protesteze cu un chiţăit, a coborât copertina de vinilin. Două căpşoare cu cârlionţi blonzi şi ochi verzi-albăstrii s-au ivit în lumina blândă. Femeia a zâmbit privind la copii şi apoi înainte, la drum, un zâmbet care pe cât de iute îi apăruse, pe atât de lent i s-a stins. Locuia în primul bloc din capătul străzii, într-un apartament mic cu două camere dintr-un turn cu opt etaje care avea faţada la strada principală, cea care se prelungea printre dealuri cu şoseaua ce ducea spre Craiova, iar în spate dădea spre un spaţiu verde lat de vreo douăzeci de metri, dincolo de care se afla fabrica de lactate a oraşului. În balconul lor de la parter, de la strada mare, se vedea sârma cu rufe atârnate la uscat, cele mai multe albe, ca nişte trupuri de copii fără cap care se zvârcoleau şi dădeau din mânuţe, iar între acestea o rochie albastră, o mamă fără mâini, unduindu-se tandru.
Legendele de la palat consemnează că acesta este momentul când a fost rostită replica devenită celebră, de către o vecină care, venind de la cumpărături cu o sacoşă împletită într-o mână, iar cu cealaltă ţinându-şi pălăria verde croşetată peste părul roşcat vulpe, mai mult din cochetărie de vreme ce accesoriul era oricum prins în spatele urechilor cu câte-o agrafă, s-a oprit lângă landou şi, ciupind de obraz doar una dintre copile, pe cea mai mare, a exclamat: „Ia te uită şi la tine ce fete ai făcut: una mai frumoasă ca un înger, iar cealaltă mai ceva ca naiba!”. Copila ciupită a chicotit încântată, în timp ce mititica din faţă a strănutat încreţindu-şi şi mai tare figura oricum un pic încruntată, din cauza valurilor de parfum ce se revărsau din decolteul doamnei ştergând orice iz de castan de pe faţa pământului.
Orice am zice, orice am face şi oricât am protesta, nu se poate ignora faptul că aceste cuvinte au fost rostite de o doamnă care era profesoară de desen, absolventă a facultăţii de arte, arte frumoase, ea însăşi o frumuseţe voluptoasă, prea-plină de culoare şi miresme, mereu îmbrăcată în nuanţe de verde şi roşcat, cu excepţia zilelor când răbufnea în tonuri de violet şi galben, niciodată în roşu; iar vorbele ei aveau să fie rostogolite tot mai departe, mai întâi cu o oarecare indignare a mămicii când le reproducea în şoaptă doar pentru soţ, între pereţii bucătăriei, și mai apoi, peste ani, când îşi va fi lepădat şi puiul cel mai mic puful, în râsetele şi veselia serilor petrecute în sânul familiei, seri şi sân de care are parte orice familie, chiar şi cele mai nefericite dintre ele, şi, desigur, şi cele mai fericite dintre cele mai fericite, dar despre ele nu se va scrie niciodată nici o poveste.
Cu mai puţin de doi ani în urmă, recitând la solicitarea unui medic acele versuri pe care şi le mai amintea din Regele ielelor – adică pe toate cele treizeci şi două, cu o intonaţie uşor afectată de care nu se putuse dezbăra nici măcar în acele condiţii – femeia aceasta, Regina Dortloft, căsătorită Corbeanu, născuse cel dintâi copil al său, şi anume fetiţa mai frumoasă ca îngerii. Medicul, un neamţ rătăcit şi el cine ştie cum prin Piteşti, văzând-o atât de speriată şi de agitată pe această tânără care gemea în germană şi care, luată cu targa, îşi ţinea vârfurile picioarelor ridicate ţepene, ca să nu-şi piardă cumva dragii papuci vişinii de catifea, cu dragoni brodaţi din mătase portocalie şi verde, primiţi anume de la soţ pentru ocazia asta, o întrebase mai mult de dragul conversaţiei dacă mai ştia ceva din Goethe, de la şcoală, de exemplu din Der Erlkönig, Regele ielelor. Iar ea, cum să nu, sigur că ştia, fiindcă fusese premiantă la şcoală, înainte să fie bijutier şi înainte să fie luată, nu pe cal, ci cu trenul, din oraşul natal şi adusă aici, aşa că s-a pornit să recite printre contracţii, în timp ce frumosul coc în care-i erau prinse pletele castanii se desfăcea tot mai tare: „Wer reitet so spät durch Nacht und Wind?/ Es ist der Vater mit seinem Kind” („Dar cine goneşte în noapte şi vânt? Un tată călare cu fiul plăpând”). Undeva între veşmintele de aur ale mamei regelui şi frunzele uscate de sub copitele calului, femeia a dat viaţă primului său copil, o fetiţă dolofană cu un glas absolut remarcabil. Un porumbel roşcat, care venise să ciugulească bucăţelele de corn presărate de o asistentă îndrăgostită ce fredona „Cine bate seara la fereastra mea”, a zburat speriat de pe pervaz la primele ţipete ale copilului, măturând cu aripa firimiturile rămase.”
Veronica D. Niculescu este scriitor şi traducător. A publicat volumele de proză scurtă Adeb (Limes, 2004, Premiul pentru Debut al USR Sibiu), Orchestra portocalie (Cartea Românească, 2008) şi Roşu, roşu, catifea (Casa de Pariuri Literare, 2012, nominalizări la Premiile Radio România Cultural şi la Premiul Naţional pentru Proză Ziarul de Iaşi) şi cărţile-pereche Simfonia animalieră (Casa de Pariuri Literare, 2014, Premiul „Cercul Literar de la Sibiu“ acordat de USR Sibiu, nominalizare la Premiul Naţional pentru Proză Ziarul de Iaşi) şi Hibernalia (Casa de Pariuri Literare, 2016), precum şi două volume în colaborare cu Emil Brumaru: Basmul Prinţesei Repede-Repede (Polirom, 2009) şi Cad castane din castani (Polirom, 2014, nominalizare la Premiile Revistei Observator cultural). Antologie de proză scurtă a autoarei: Floribunda (TipoMoldova, 2012). A tradus peste douăzeci de volume din limba engleză, din opera lui Vladimir Nabokov, Samuel Beckett, Don DeLillo, Siri Hustvedt, Eowyn Ivey, Lydia Davis, Tracy Chevalier. Locuieşte în Bucureşti împreună cu soţul ei, o mulţime de flori adevărate şi cîteva animale imaginare.