Dacă vă e dor de hoinăreală, de vremurile când erați un/o pierde-vară și nu aveați grija facturilor și a coșului zilnic, vă recomand o carte care să vă readucă perioada aceea înapoi: Bazarul pe roți. Cu trenul prin Asia, de Paul Theroux.
L-am cunoscut pe Theroux mai întâi prin intermediul ficțiunii Necunoscuta de la Palazzo d’Oro, care e foarte bună. Citisem la vremea aceea că Theroux este un foarte bun cronicar de călătorie și când am aflat că volumul pe care vi-l recomand azi iese la Polirom, m-am bucurat mult.
Publicată primă dată în urmă cu câteva decenii, neobișnuita odisee a lui Paul Theroux a devenit o carte clasică a literaturii de călătorie. Plecând din Londra, Theroux ne povestește aventurile voiajului său de patru luni în care a străbătut Orientul Mijlociu, subcontinentul indian, Asia de Sud-Est și s-a întors în Europa prin stepa înghețată a Siberiei. Trenurile legendare ale Asiei, precum Orient Expressul sau Transsiberianul, sunt vedetele acestei călătorii spre răsărit și înapoi, din care nu lipsesc întâlnirile cu oameni dintre cei mai interesanți: escroci, contrabandiști, spioni, soldați, aristocrați sau artiști.
Scrisă cu un umor spumos și presărată cu observații ironice, Bazarul pe roți este o lectură captivantă pentru toți cei pasionați de aventuri și de călătorii, cu orice mijloc de transport, chiar și cu imaginația. Iată un fragment în exclusivitate din cartea lui Theroux:
Târziu în acea după-amiază, am ajuns în zona de şes din Maharashtra, cu mlaştini lucitoare şi lagunele verzui ale golfului Cambay şi, chiar la orizont, Marea Arabiei. Dimineaţa fusese răcoare, la Baroda era plăcut, dar drumul de după-amiază, de la Broach spre Bombay, a fost înăbuşitor: aerul mustea de umezeală, iar frunzele palmierilor, ca nişte pene, se pleoştiseră de căldură. La fiecare bifurcaţie vedeam picioarele indienilor care trăgeau un pui de somn, ieşind de sub cutii de ambalaj şi adăposturi improvizate. Şi a început Bombayul. Eram încă destul de departe de centrul oraşului – cam 30 de kilometri sau mai bine –, dar apariţia unei colibe cocoşate era urmată de un sătuc de cocioabe, iar apoi de un şir neîntrerupt de locuinţe scunde, ale căror acoperişuri erau presărate cu folii de plastic, bucăţi de lemn şi de hârtie, câte un cauciuc, ţigle fixate cu bolovani şi stuf legat cu sârmă, de parcă aceste gunoaie adunate ar fi ţinut cocioabele să nu-şi ia zborul. Coşmeliile se transformau în bungalouri de culoarea brânzei putrezite, apoi în case cu trei niveluri, bandajate în rufărie pusă la uscat, şi blocuri cu opt etaje cu scări de incendiu ruginite, devenind din ce în ce mai mari pe măsură ce ne apropiam de Bombay.
La periferia oraşului, expresul Rajdhani a avut câteva opriri alarmante – atât de bruşte, încât una dintre ele a răsturnat carafa cu apă pe jos, iar o alta a spart un pahar. Nu părea să fim în vreo gară la aceste opriri, deşi unii coborau din tren. Îi vedeam cum îşi aruncă valizele pe şine şi sar, iuţi ca nişte dezertori, adunându-şi bagajele şi luând-o la goană peste linie. Am aflat că trăgeau semnalul de alarmă („Amenda pentru alarmă falsă 20 de rupii”) pentru că trenul trecea pe lângă casele lor. Era un tren expres, dar dacă trăgeau semnalul de alarmă, indienii puteau să-l transforme într-unul local.
*
Într-o gară din Bombay s-a întâmplat ca V.S. Naipaul să se panicheze şi să fugă, de teamă că ar putea „să se afunde şi să dispară fără urmă în mulţimea de indieni”. Întâmplarea este relatată în An Area of Darkness. Dar mie gara centrală din Bombay nu mi s-a părut deosebit de înspăimântătoare; când am ajuns să o cunosc mai îndeaproape o consideram un loc al refugiaţilor şi al vânătorilor de comori, cu miros de pământ şi de bani, într-o vecinătate care avea aspectul jumătăţii neglijate a oraşului Chicago. Mulţimile grăbite din timpul zilei ar fi putut să mă sperie mai tare dacă s-ar fi plimbat agale, dar masele de oameni nu păreau deloc să se mişte haotic. Direcţia pe care o luau acele cămăşi albe şi grăbite le conferea miilor de pietoni aspectul unei parade solemne a funcţionarilor şi a soţiilor şi a vitelor lor, gata să işte o revoltă, conform unui străvechi obicei, printre cele mai distinse clădiri produse de arhitectura Imperiului Britanic (acoperă-ţi ochiul bun, uită-te cu celălalt pe jumătate închis spre gara Victoria din Bombay şi vei recunoaşte maiestuozitatea cenuşie a Catedralei St Paul). În privinţa vârstei, a intensităţii şi a freneziei, Bombayul îndeplineşte cerinţele unui oraş mare şi le inspiră locuitorilor lui un şovinism, o aroganţă zdrenţăroasă întrecută doar de Calcutta. Singura mea dezamăgire a fost la Turnurile Tăcerii, unde parşii îşi duc morţii pentru a fi mâncaţi de vulturi. Un vizitator ar putea să fie şocat şi să considere că este vorba despre un barbarism solemn, dar acţiunea se bazează pe un principiu sănătos din punct de vedere ecologic. Zoroastrienii de la intrare nu m-au lăsat să intru, ca să pot verifica. M-a adus aici Mushtaq, şoferul meu, şi când am plecat mi-am zis că poate poveştile acelea nu erau adevărate – nu am văzut nici un vultur. Mushtaq mi-a spus că sunt toţi la baza turnurilor şi se hrănesc dintr-un cadavru. S-a uitat la ceas şi a zis:
— E ora prânzului.
Dar se referea la al meu. […]
Pentru că nu reuşeam să adorm, am ieşit să mă plimb. Am luat-o la stânga de la hotel, am mers vreo sută de metri dincolo de bordeluri, până la zidul falezei, numărând în acest timp siluetele adormite. Erau întinşi unul lângă altul pe trotuar; unii stăteau pe bucăţi de carton, dar cei mai mulţi dormeau direct pe ciment, fără aşternuturi şi cu puţine haine pe ei, cu braţele sub cap. Copiii dormeau pe o parte, ceilalţi pe spate. Nu se zăreau pe nicăieri urmele unor obiecte care să le aparţină. Am numărat până la 73 şi am dat colţul, unde, pe strada care mergea paralel cu faleza, mai erau sute – simple trupuri, fără baloturi sau cărucioare, nimic din ce ar fi putut să-i deosebească între ei, fără vreun semn că ar fi în viaţă. Uneori se consideră că fenomenul acesta al oamenilor care dorm pe străzi este ceva nou în Bombay; dar Mark Twain i-a văzut şi el. Se îndrepta către o ceremonie de logodnă, la miezul nopţii:
Mi se părea că umblăm printr-un oraş al morţilor. Nu exista aproape nici un semn de viaţă pe străzile acelea nemişcate şi pustii. Până şi ciorile erau mute. Dar peste tot pe pământ erau întinşi localnici adormiţi – sute şi sute. Stăteau întinşi cât erau de lungi, înfăşuraţi strâns în pături, cu cap cu tot. Atitudinea şi înţepeneala lor mimau moartea.