Dacă n-ați citit măcar un volum de Anna Gavalda, e momentul! E proza aceea care te liniștește, te bucură, te face să îți amintești de vechile iubiri, de copilărie și de toate aromele trecutului. Chiar asta face și cel mai recent roman al său tradus la Polirom, Billie. O carte tocmai bună de citit pe vreme…rea, căci ne învață să rezistăm în ciuda tuturor adversităților.
Billie și Franck zac pe fundul unei prăpăstii, într-o văgăuna din Munții Cevennes, iar Franck și-a pierdut cunoștința. Ca să-și salveze cel mai bun prieten, alături de care a trecut prin lungul șir de peripeții ce a fost viața lor de pînă atunci, Billie face singurul lucru care-i trece prin cap: îi ține steluței sale norocoase o pledoarie însuflețită, dezarmant de sinceră și adesea ireverențioasă în favoarea prieteniei lor. Îi povestește cum au reușit să se scoată unul pe celalalt de pe fundul prăpastiei care fusese copilăria lor din „lumea a patra”, marcată, pe de o parte, de un tată intolerant și cu idei extremiste și o mamă abrutizată de băutură și, pe de alta, de mizeria unei vieți trăite lîngă groapa de gunoi, într-o familie abuzivă și nepăsătoare. Îi descrie micile explozii de fericire și frumusețe aduse de muzică sau cărți, dar și rănile de nevindecat provocate de oameni, capriciile și greșelile fiecăruia și curajul de a-și lua viața în propriile mîini, construind, cu o tandrețe stîngace și un umor exuberant, uneori deocheat, un manual de supraviețuire prin iubire.
„Billie, Billie a mea, această micuță prințesă a copilăriei spulberate care-și croiește drum prin viață cu o pușcă de vînătoare într-o mînă și fluturînd Cu dragostea nu-i de glumit în cealaltă, este cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat în viața mea de scriitoare”, spune Anna Gavalda… iar când un autor declară așa ceva, cititorii pleacă spre librărie.
Iată un fragment în exclusivitate din Billie, pentru voi, cititorii BookMag:
Stăteam lângă el, cu spatele rezemat de o stâncă, şi mă ofileam încetişor.
Remuşcările mi se scuturau ca frunzele.
Cu un efort pe care n‑o să‑l ghicesc niciodată, şi‑a desprins braţul de corp şi mi‑a atins genunchiul cu mâna. Am aşezat‑o pe‑a mea deasupra şi asta m‑a epuizat şi mai tare.
Nu‑mi plăcea să mă facă la sentiment, profitorul ăsta mic. Nu era corect.
După o clipă l‑am întrebat:
— Ce‑i zgomotul ăsta?
— …
— Crezi că e un lup ? Crezi că sunt lupi pe‑aici?
Şi, pentru că el nu răspundea, am zbierat:
— Răspunde‑mi, fir‑ar să fie ! Zi ceva ! Zi „da“, zi „nu“, zi „cară‑te naibii de‑aici“, dar nu mă lăsa singură… Nu acum… Te implor…
Nu cu el vorbeam, ci cu mine. Cu prostia mea. Cu ruşinea mea. Cu lipsa mea de imaginaţie. El nu m‑ar fi părăsit niciodată şi, dacă tăcea, era doar pentru că‑şi pierduse cunoştinţa.
Pentru prima oară după foarte multă vreme, faţa lui nu mai avea un aer de reproş şi gândul că poate suferea mai puţin mi‑a dat curaj: într‑un fel sau altul, o să ieşim de‑acolo, obligat. Nu bătuserăm atâta drum ca să ne jucăm de‑a Into the Wild în miniatură într‑o văgăună din Lozère.
Nu, la naiba, ar fi prea ruşinos…
Reflectam. Mai întâi, nu erau urlete de lupi, ci ţipete de păsări. Cucuvele sau mai ştiu eu ce. Şi‑apoi, nu mori dacă‑ţi frângi toate oasele din corp. Nu avea febră, nu pierdea sânge, se simţea rău, e drept, dar nu era în pericol. Tot ce puteam să fac deocamdată era să dorm ca să prind puteri şi mâine, în zori, la ora când o să mă satur până‑n gât de rahatul ăsta de sălbăticie, să plec.
O să merg prin porcăria asta de pădure, o să merg pe porcăria asta de munte şi‑o să depun în văgăuna asta de pământ un elicopter în floare.
Uite, o spusesem! O să‑mi mişc fesele, cum ar zice poetesele, o să poposesc la Causses. Pentru că plimbarea în familie, olari‑olara, cu dobitoci patentaţi şi măgăruşi prea stresaţi, ţinea doar două minute.
Îmi pare rău, băieţi, dar pe noi, purtătorii de chinezării Quechua, ne mănâncă tălpile.
Auzi, piciule? Auzi ce zic? Pe viaţa ta, cât trăiesc eu, n‑o să dai ortu’ popii în provincie. Niciodată. Mai bine crăp.
M‑am întins iar, am bombănit, m‑am ridicat din nou să‑mi mătur patul şi să scap de nenorocita de pietricică ce îmi ciuruia spinarea înainte să mă lungesc lângă el ca o moartă.
Nu reuşeam să adorm…
Micii spiriduşi care sălăşluiau în creierul meu luaseră prea mult acid…
Acolo, sus, se dezlănţuia orchestra din Lann‑Bihoué remixată pe ritm de tehno.
Iadul, ce mai !
Reflectam aşa de adânc, că nici măcar nu mai reuşeam să mă aud gândind şi apoi, degeaba mă lipeam de el şi mă strângeam tare în braţe, mi‑era la fel de frig.
Îmi îngheţa sângele‑n vine, DJ Grumpy îmi nenorocea cei trei neuroni de vitejie care‑mi mai rămăseseră şi, de aceea, câteva lacrimi mai agile decât celelalte profitau de prilej ca să se fofileze ca nişte şobolani.
Of, la naiba, chiar îmi ieşisem din mână.
Ca să le alung, am lăsat capul pe spate şi… Şi gata… Ooof…
Nu atât stelele îmi luau piuitul, văzuserăm deja o grămadă de când umblam creanga pe‑aici, ci coregrafia lor. Plic! Se aprindeau – Clic! – unele după altele, în cadenţă. Nici nu ştiam – Ding! – că aşa ceva e posibil…
Străluceau atât de tare, încât era aproape dubios.
De parcă ar fi fost nişte leduri sau nişte lucruri nou‑nouţe, abia despachetate. De parcă ar fi călcat cineva pe variatorul de intensitate.
Era… splendid…
Dintr‑odată nu mai eram singură şi m‑am întors spre Franck ca să‑mi şterg mucii de umărul lui.
Ei, da… un pic de decenţă, haimanalelor… Nu‑ţi mai arde să te smiorcăi când bunul Dumnezeu îţi împrumută globul lui disco…
Oare galaxiile au şi ele maree înalte, aşa ca oceanele, sau totul era doar pentru mine? Îşi umfla Calea‑Lactee muşchii? Sau era o imensă petrecere rave de zâne Clopoţica venite să‑mi presare la greu pulbere de aur pe creştet ca să mă ajute să‑mi încarc bateriile?
Veneau de peste tot şi aveam senzaţia că încălzeau noaptea. Aveam senzaţia că mă bronzam pe întuneric. Aveam senzaţia că lumea se răsturnase. Că nu mai eram în fundul hăului meu, rumegându‑mi nenorocirea, ci pe o scenă…
Da, de‑atât de jos încât mă tortillam (încât să mă tortillez?) (bun, încât eram plată ca o clătită, ce mai…), dominam ceva.
Eram într‑o sală de concerte uriaşă, un soi de Zénith în aer liber care s‑ar întinde de la un capăt al pământului la altul, chiar în mijlocul melodiei ucigătoare, şi toate brichetele, toate ecranele şi toate miile de torţe magice pe care îngerii le întorceau spre mine, eram obligată să mă arăt demnă de ele. Nu mai aveam dreptul să‑mi deplâng soarta şi mi‑aş fi dorit atât de mult ca Francky să profite şi el de asta…
Nici el n‑ar fi ştiut să deosebească Ursa‑Mare de Carul‑Mic, dar ar fi fost tare fericit să vadă atâta frumuseţe… Tare fericit… Fiindcă, dintre noi doi, el era artistul. Numai datorită sensibilităţii lui reuşiserăm să ieşim din mormanul nostru de bălegar şi numai pentru el îşi scosese universul smochingul din lamé.
Ca să‑i mulţumească.
Să‑i aducă un omagiu.