Dacă până acum îl știați pe Bogdan Hrib ca autor reprezentativ al genului thriller & mystery din România, după cea mai recentă apariție editorială, Ultima fotografie, va trebui să mai adăugați un gen în palmaresul tău: literary fiction. Unii spun că e roman de dragoste, alții spun că e oarecum un volum de memorii, eu spun că e literary fiction, pentru că de fapt poate fi citit în mai multe feluri, după cum mintea, starea și sufletul cititorului.
Ultima fotografie este povestea lui Alexandru Zaharia, un fotograf ajuns în pragul semicentenarului, care își dorește să petreacă un timp departe de viața lui. Diana e o fostă colegă de școală pe care o reîntâlnește pe vasul de croazieră la bordul căruia încearcă să își facă ordine în viață. Povestea lui se împletește cu povestea ei și cu mici istorii ale personajelor secundare cu care ei interacționează.
E un roman de stare, de aducere aminte, un bilanț destul de critic și pe alocuri sarcastic, al unei existențe pline de aventură și de decizii – unele bune, altele nefericite. E romanul unui destin asumat, cu zonele sale luminoase, dar și cu penumbrele sale.
În exclusivitate pentru BookMag, Bogdan Hrib ne spune povestea cărții și povestea sa.
Cât din romanul Ultima fotografie, al cărui personaj central este fotograful Alexandru Zaharia, este istorie personală şi cât este ficţiune?
Această întrebare este deliciul jurnaliştilor. Şi la precedentul roman, Ucideţi generalul, unde povesteam întâmplări din serviciul militar în anii 80, am fost întrebat acelaşi lucru. Ei bine, e greu de stabilit o proporţie şi nici nu ştiu dacă e folositor. În Ultima fotografie sunt poveştile mele şi ale prietenilor mei, fotoreporteri… Dacă stau să mă 
gândesc bine, nu mai ţin minte exact care sunt ale lor şi care ale mele… E un fond comun al breslei… Dar toate îi aparţin, acum, lui Alexandru Zaharia. Totuşi dacă insistaţi, pentru bucuria viitorilor cititori, care poate, şi sper, vor încerca să se recunoască, pot declara că peste jumătate. Îmi place să declar, cu emfază şi lipsă de modestie, că autorul nu are nevoie de imaginaţie, ci doar de o viaţă tumultoasă…
Alexandru şi Diana sunt într-un fel de vals al poveştilor, al micilor sau marilor drame trăite, pe fundalul înfiripării unei iubiri. Câte feţe are iubirea în acest roman?
E frumos spus un vals… Dar Caja îl aruncă într-un rock! Câte feţe? Sau câte fete? Iubirea ca sentiment e tot timpul alta, mai bogată, mai complexă. Nu aş zice feţe, aş zice faţete. Sper să nu devin patetic dacă mă gândesc la prelucrarea unui diamant, de la o piatră fără formă şi graţie, urâtă şi diformă, la zecile de faţete sclipitoare, la valoarea pietrei şlefuite… Nu pot şi nici nu ştiu cum să răspund. Fiecare suntem un Ianus cu noi înşine, dar, cu ceilalţi, feţele se pot multiplica în funcţie de situaţie. Iubirea dintre Alex şi Diana e un fel de joc pe o tablă cu zaruri… Mai ţineţi minte Nu te supăra, frate? Sau poate e ca un fel de Scrabble… E mulţumitor răspunsul?
În istoriile personale Alexandru face şi un fel de cronică românească, descrie trecutul nostru recent necosmetizat, frust, obiectiv, jurnalistic. Ce-ar spune Alexandru despre prezentul nostru?
Păi, nu e vorba numai despre trecut… Aproape se revarsă în prezent. Acţiunea romanului se desfăşoară în vara lui 2012… Pe ici, pe colo, Alexandru comentează şi prezentul. Prezentul de pe navă; cel de acasă, din România, e departe… şi poate că nu-l mai interesează, neştiind care îi va fi viitorul. Jocul – trecut, prezent, viitor – e foarte periculos, poţi foarte uşor derapa din trecut în viitor, iar prezentul e doar o fărâmă de clipă, doar cât o clipire de ochi…
Ce-ar spune acum Alexandru despre prezent? Pot să răspund tot cu o întrebare? Dacă da, aş zice: alegeţi unul dintre drumurile personajelor… dar cred că trebuie să citiţi cartea până la capăt! O observaţie: Nu ştiu dacă Alex e chiar obiectiv. Uneori mi s-a părut că, din contră, e foarte subiectiv!
50 de cuvinte, 50 de poveşti, 50 de capitole…un bilanţ înainte de împlinirea a 50 de ani. Dintre toate acestea, care ar fi singurul cuvânt care l-ar defini cel mai bine pe Alex?
E foarte simplu: Speranţă! Dar vă rog să nu trişaţi, până acolo se ajunge greu, abia după 48 de capitole, adică 48 de cuvinte…
Prin ce e diferită dragostea la maturitate faţă de cea de tinereţe?
Ooo, ar fi atât de multe de spus. Şi mă întreb dacă cei tineri m-ar înţelege… Cred că dragostea la tinereţe e explozivă, e intensă şi totuşi superficială, oarecum incompletă, dar totală. Ba chiar uneori… fatală!. Cum să zic…? Nu ştiu. Poate că la maturitate e mai puţin exhibiţionistă şi mai puţin dogoritoare… Dar sigur e mult mai completă. Însă la fel de… periculoasă. Foloseşte alte mijloace, alte căi, alte simţuri, poate doar imaginate de parteneri, simţuri pe care le descoperim trăind printre ceilalţi… Poate că nu toţi le descoperă, poate că nu sunt chiar la îndemână, dar dacă priveşti, dacă guşti, dacă mergi, dacă atingi… ai şansa să descoperi… Şi, bineînţeles, dacă vrei! Să o spun pe aia din reclame, cea cu: dacă vrei, poţi! E cam stupid… şi totuşi cam aşa e…
Uitarea poate ucide la propriu – este una dintre lecţiile dure ale cărţii şi tema unuia dintre cele mai puternice capitole. Cum ispăşeşte cineva o astfel de crimă?
Da, uitarea poate ucide. Dar sper ca romanul Ultima fotografie să nu ofere lecţii dure… Adică ele nu ar trebui să fie dure în mod special, forţat… personajele au trăit o viaţă normală, o viaţă care putea fi a oricăruia dintre noi… Cred că acesta e mesajul… Şi nu e vorba despre ispăşire, ci despre mântuire. Drumul e lung uneori, cu dealuri şi văi, cu ceaţă şi cu ploaie, câteodată cu soare, câteodată cu vânt. Cine are forţa, determinarea, curajul să ţină drumul, ajunge… Sper că nu am fost prea patetic. Aşa cum am spus, speranţa e cheia. Câteodată uităm acest cuvânt…
Cum ar arăta o zi frumoasă pentru scriitorul Bogdan Hrib?
O zi frumoasă e aceasta, acum, când stau la biroul meu, lăsat pe spate pe scaun, cu picioarele cocoţate pe un morman de dosare, cu o cafea alături, fierbinte şi aromată, cu laptopul în braţe; e sâmbătă, afară e linişte, cerul miroase a ninsoare, dar în casă e cald, sunt singur în cameră, familia încă doarme şi răspund întrebărilor pentru interviu. E o zi frumoasă. Dar sunt atât de multe zile frumoase… Nu e greu să le construieşti, un pic de poftă şi un pic de bucurie. Şi cineva care să vrea să le împartă cu tine. Atât. Încercaţi. Da, da, şi dacă nu vă place cafeaua, poate fi şi un ceai…
„Singurătatea produce nesiguranţă“, spuneţi la un moment dat în carte. De ce?
Pentru că siguranţa e percepută doar atunci când se reflectă în cel de lângă tine, ca într-o oglindă. Altfel priveşti doar un perete gol şi alb. Singurătatea nu este normalul vieţii omeneşti. Omul trăieşte în familii, în haite, în sate, între alţii, împreună… Şi când spun trăieşte nu mă refer la aspectul locativ, ci la cel afectiv! Altfel nu trăieşte, altfel doar supravieţuieşte… Încercaţi să nu fiţi singuri… Ştiu, nu e uşor. Dar dacă te opreşti o clipă şi gândeşti apăsat, simţi că undeva, mai aproape sau mai departe, cineva rezonează cu tine, îi auzi respiraţia şi gândurile… Încercaţi.
Scrisul e o ocupaţie solitară. Cum se întoarce un scriitor în lume şi cum simte schimbările petrecute în lipsă?
Da, scrisul e o ocupaţie solitară, dar cred că scriitorul nu pleacă niciodată din lume. El este acolo tot timpul. Se ascunde puţin, aparent dispare, apoi, pe neaşteptate îl vezi lângă tine. E ca în jocul copiilor… Cine nu-i gata îl iau cu lopata! Îl găseşti pe scriitorul ascuns şi intră din nou în joc. E rândul lui să se pună, să numere…
Pauzele nu sunt mari. Sau cel puţin nu pentru mine. Chiar dacă sunt departe de ţară, de Bucureşti, de vuietul străzii şi tumultul presei, prietenii mei au rolul unor antene… Prin ei aflu tot ce se petrece. Aflu un adevăr gata mestecat, prelucrat, dar am încredere în ei şi primesc ştirile cu poftă şi cu încredere. Mă îngrijorează mult mai mult lipsa schimbărilor. În obiceiuri. Dar asta e o altă poveste.
La un moment dat protagoniştii vorbesc despre filmele ruseşti. Vă e dor de ele? Care vă erau preferatele?
Da, mi-este dor. Nu doar de cele ruseşti, ci şi de cele americane, franțuzeşti, italieneşti… Mi-e dor de Călăuza şi de Gară pentru doi (chiar pomenesc în roman despre acest film), dar mi-este dor şi de Marea cursă sau de Marea hoinăreală a lui Louis de Funes… Încerc să păstrez proporţia între filmele foarte noi şi cele clasice, clasice pentru mine, evident. Gară pentru doi a rulat în România în anii 80, chiar atunci, cred, când a fost realizat… Amintirile sunt destul de vii… Ehee, ale tinereţii valuri.
Sunteţi nu doar scriitor, ci şi jurnalist şi publisher. Din această triplă postură cum se vede piaţa actuală de carte?
Oh, nu se vede prea bine. Sunt puţin îngrijorat, trist şi chiar pesimist. Deşi în adâncul meu optimismul va învinge, ca de fiecare dată. Nici nu ştiu ce mă sperie cel mai mult.. Oricum nu internetul şi nici e-bookurile. Cred că sunt îngrijorat de două chestiuni:
1. Uciderea unor vorbe frumoase care încet-încet dispar şi, astfel, limba folosită va avea un număr tot mai mic de cuvinte, scriitorii nu vor mai fi înţeleşi sau vor trebui să scrie folosind semne ca acesta :(… Şi e păcat. Pentru că cititorul nu se va mai bucura de frumuseţea textului. E ca şi când ai mânca o ciorbă care nu are sare, nici piper, nici verdeţuri abia culese şi tocate mărunt, nici smântână proaspătă. Poate fi mâncată, este hrănitoare, dar lipseşte plăcerea gustului… Sau poate gândesc aşa pentru că eu sunt gurmand…
2. Posibilitatea oricui de a fi publicat prin acest nou procedeu – selfpublishing duce la apariţia unei cantităţi uriaşe de volume noi. Nu am nimic impotriva democratizării, dar unele vor fi de o calitate îndoielnică. Multe. Pentru cititor va fi din ce în ce mai greu de ales de pe o piaţă uriaşă, în care fiecare îşi face reclamă cum poate. Oricum, făcând mult zgomot pe net. Editurile şi editorii aveau şi au rolul lor în selecţie; chiar şi în creaţie… Nu ştiu cum e mai bine. Sunt doar gânduri.
Ştiu că e o întrebare comună, dar cum aţi decis să deveniţi scriitor?
Prin şcoala primară am scris câteva poveşti, ba chiar şi un mic roman, cu pixul sau stiloul, pe caiete dictando… Mă inspiram din Dumas sau din Verne. Am stat la un moment dat câteva zile în spital, eram operat de apendicită… Şi am scris non-stop. Îmi plăcea. Apoi am abandonat. Prin anii 80 am trimis la gazete… Un pic de SF, o schiţă, citită de Pittiş la radio, la Exploratorii zilei de mâine, o emisiune de pe Radio Tineret. Apoi un fel de debut cu două schiţe pe o coloană în SLAST, Suplimentul Literar Artistic al Scânteii Tineretului. Cred că era chiar Alex Ştefănescu cel care păstorea rubrica. Apoi am uitat… A urmat fotografia. Facultatea. Revoluţia. Examenul ca fotoreporter. Un pic de jurnalism. Era mai simplu să fie trimis un singur om, care scria şi fotografia… Apoi editor la Tritonic, amuzamentul de concediu în Grecia, mai mulţi ani la rând, bând cafe-frappe şi scriind, tot de mână, pe un notes, un fel de roman poliţist, fără dorinţa publicării. În fine, aşa s-a născut Stelian Munteanu… În seria Crime Scene nu aveam şi autori români. Editorul BH l-a forţat pe scriitorul, care încă nu se lua în serios, BH să termine prima lucrare. A apărut Filiera Grecească. Am vrut o continuare… Şi tot aşa. M-a luat valul.
De ce aţi ales să publicaţi Ultima fotografie la Cartea Românească şi nu la Tritonic?
Pentru că Ultima fotografie nu este un roman mystery & thriller. Pentru că autorul, evit să exagerez cu termenul de scriitor, BH nu are exclusivitate cu o editură… Pentru că sunt membru al USR. Pentru prestigiul şi istoria editurii Cartea Românească… Am simţit că trebuie să ies din paradigma: Scrie romane poliţiste, deci publică la Crime Scene/ Tritonic… Ultima fotografie nu este un roman poliţist, este un roman. Şi atât.
Într-un interviu mai vechi spuneaţi că visaţi să deschideţi un restaurant împreună cu alţi scriitori şi să alegeţi fiecare o zi în care să gătiţi ceva special, ciudat, personal şi inedit… Ce s-a ales de acest proiect?
Păi visul a rămas. La fel şi proiectul. Pentru că a venit criza şi pare că nu mai pleacă, iar scriitorii nu sunt tocmai cei mai bogaţi oameni de pe pământ, mă gândesc să mai aşteptăm puţin. Adun reţete, le prepar acasă sau la prieteni, le gustăm şi le evaluăm… Va veni momentul pentru acel proiect. Vom anunţa din vreme. Promit.
Tot atunci spuneaţi că aţi vrea să fiţi profesor. Ce le-aţi preda copiilor, fotografie sau literatură…ori altceva?
Am fost deja un pic profesor. Am predat fotografie la Universitatea din Sibiu, am ţinut prelegeri prin Bucureşti, iar de puţină vreme sunt doctorant la UNATC cu o temă din zonă: Fotografia de presă. Acest proiect este în derulare… Cu siguranţă voi preda fotografie… Sau cel puţin asta îmi doresc. Nu cred sau nu ştiu dacă literatura se poate preda, aşa, direct… Aş putea să povestesc, să-mi împărtăţesc păţaniile… Şi mi-ar plăcea să pot explica şi despre viaţa de editor de carte. Am atâtea amintiri frumoase, din Frankfurt, Londra, Paris, Bucureşti, Belgrad, Istanbul, Cape Town… Sigur am mai uitat vreun oraş… Da, am uitat oraşele României. Sunt amintiri strânse în 20 de ani. Dar poveşti cu editori au şi alţii. Avem editori foarte talentaţi… Îi respect şi îi salut.
Există cărţi care v-au schimbat, măcar un pic, viaţa?
Da, există cărţi care mi-au schimbat viaţa. Nu cred că numai un pic, poate mai mult, fiecare la momentul ei mi-a condus viaţa spre o anumită direcţie. Cred că au fost şi multe ocolişuri, dar direcţia s-a păstrat. Aşadar în ordine aproximativ cronologică aceste cărţi au fost: Cei trei muschetari, Copii căpitanului Grant, Cişmigiu et comp, Cireşarii, Oameni şi şoareci, Război şi pace, Caverne de oţel, Somnul de veci, Acolo unde se avântă vulturii, Dune, Vin ploile, Împăratul muştelor, Cei goi şi cei morţi, Casa Rusia, Portret în sepia. Cei care sunt curioşi vor găsi autorii lor… Şi poate le vor citi, dacă nu au făcut-o deja.