Bruce Chatwin sau despre cum să pui dorințele imposibile pe hârtie

Bruce Chatwin sau despre cum să pui dorințele imposibile pe hârtie

Vă recomandam zilele trecute un jurnal de călătorie al lui Paul Theroux, care e atât de fain încât poate scoate pe oricine din depresie, amorțeală și alte boli moderne. Astăzi am descoperit un jurnal de aventuri extraordinare în America de Sud. Cartea acesta este o lecție despre cum să îți urmezi calea și să nu renunți la visurile tale, oricât de demente le-ar părea altora. Vi-l prezint pe Bruce Chatwin și visul lui împlinit: Patagonia.

In Patagonia„Întotdeauna mi-am dorit să merg acolo“, spunea Bruce Chatwin în 1972, văzând o hartă a Patagoniei. Doi ani mai târziu ajungea în aceasta regiune a Americii de Sud, unde avea să rămână mai multe luni. În urma acestei aventuri s-a născut povestea care avea să-l consacre ca autor de cărți de călătorie. Bruce Chatwin ne poartă pe cărări necunoscute, în căutarea urmelor unor vechi legende, a descendenților imigranților galezi sau a cabanei construite de Butch Cassidy.

Plină de descrieri fascinante, de remarcabile fărâme de istorie și de întâmplări de neuitat, În Patagonia a devenit bestseller încă de la publicarea sa, în 1977. Iar criticii s-au întrecut în a recomanda și lăuda volumul: „Cartea care a redefinit jurnalul de călătorie“, scria The Guardian, în timp ce The New York Times Book Review adăuga că „merită să stea pe același raft cu Graham Greene, Somerset Maugham și Paul Theroux“.

Iată un fragment în exclusivitate pentru cititorii BookMag:

 

În primăvara anului 1859 avocatul Orélie-Antoine de Tounens şi-a închis biroul cu obloane gri din Rue Hiéras din Périgueux, a mai privit o dată profilul bizantin al catedralei şi a plecat în Anglia, ţinând strâns în mână valiza cu cei 25.000 de franci pe care îi scosese din contul comun al familiei sale, accelerându-i astfel ruinarea.

Era al optulea fiu al unor fermieri care locuiau într-o gentilhommière dărăpănată din cătunul La Chèze de lângă cătunul Las Fount. Avea 33 de ani (vârsta la care mor geniile), era celibatar şi mason şi, trişând un pic, declarase că este descendentul unui senator galo-roman şi adăugase un de la numele său. Avea ochi visători, barbă şi plete negre. Se îmbrăca ca un dandy, se ţinea foarte drept şi acţiona cu curajul nechibzuit al vizionarului.

Prin intermediul lui Voltaire, descoperise epopeea cu strofe rigide a lui Ercilla şi aflase despre triburile sălbatice din sudul statului Chile :

Robuşti şi fără bărbi,

Cu corpuri unduioase şi musculoase,

Membre puternice, nervi de oţel,

Agili, fără ruşine, veseli,

Spirituali, energici, îndrăzneţi,

Aspriţi de muncă, răbdători

În faţa morţii, foamei şi căldurii.

Grăjdarul Murat a ajuns rege al Neapolelui. Bernadotte era angajatul unui avocat din Pau şi a ajuns rege al Suediei. Iar lui Orélie-Antoine îi intrase în cap că araucanii îl vor alege rege al acestei naţii tinere şi viguroase.

S-a îmbarcat pe un vas comercial englezesc, a înconjurat Capul Horn în toiul iernii şi a debarcat la Coquimbo, pe ţărmul pustiu al statului Chile, unde a locuit împreună cu un alt mason. Curând a aflat că araucanii aveau să mai facă o ultimă încercare de a se împotrivi Republicii, a început o corespondenţă încuraja­toare cu căpetenia lor, Mañil, iar în octombrie a traversat râul Bío-Bío, frontiera regatului pe care îl proiectase.

Îl însoţeau un interpret şi doi francezi – domnii Lachaise şi Desfontaines, ministrul său de Externe şi secretarul de stat pe probleme de justiţie, nişte funcţionari-fantomă, numiţi după localităţile La Chèze şi Las Fount, care erau unii şi aceiaşi cu persoana Maiestăţii Sale.

Orélie-Antoine şi cei doi miniştri invizibili se luptau să străbată desişul cu flori stacojii când au dat peste un tânăr călăreţ. Băiatul i-a spus că Mañil murise şi l-a condus la succesorul acestuia, Quilapán. Francezul a fost încântat să audă că indienii urau cuvântul Republică la fel de mult ca şi el. Dar se mai întâmplase ceva de care el nu ştia : înainte de a muri, cacique Mañil profeţise acea eternă amăgire a amerindienilor – că sfârşitul războiului şi al sclaviei va coincide cu venirea unui străin alb, cu barbă.

Primirea pe care i-au făcut-o araucanii l-a încurajat pe Orélie-Antoine să proclame o monarhie constituţională, stabilind să îi urmeze la tron membri ai familiei sale. A semnat documentul cu scrisul său elegant, punând pe verso iscălitura mai fermă a domnului Desfontaines, şi a trimis câte o copie preşedintelui chilian şi ziarelor din Santiago. Trei zile mai târziu, un călăreţ, epuizat după ce traversase de două ori Cordilierii, a adus veşti proaspete : şi patagonezii acceptaseră regatul. Orélie-Antoine a mai semnat un document, anexând toată America de Sud de la 42 de grade latitudine până la Capul Horn.

Uluit de magnitudinea demersului său, regele s-a retras la o pensiune din Valparaíso, ocupându-se de redactarea Constituţiei, organizarea forţelor armate, stabilirea unei rute pentru vasele cu abur către Bordeaux şi imnul naţional (compus de un anume Guillermo Frick din Valdivia). A trimis o scrisoare deschisă ziarului din regiunea sa natală, Le Périgord, anunţând că „Noua Franţă” este un tărâm fertil doldora de minerale, care avea să compenseze pierderea Louisianei şi a Canadei, fără să menţioneze însă că era plină de războinici indieni. Un alt ziar, Le Temps, l-a luat în râs, afirmând că „La Nouvelle France” se bucura de tot atâta încredere cât avusese şi M. de Tounens în faţa foştilor săi clienţi.

Nouă luni mai târziu, fără un ban şi rănit de atâta indiferenţă, s-a întors în Araucanía cu un cal, un catâr şi un servitor pe nume Rosales. (Când l-a angajat pe acest individ, a făcut greşeala obişnuită în rândul turiştilor de a confunda 15 pesos cu 50 de pesos.) În primul sat supuşii săi erau beţi, dar s-au însufleţit şi au trimis vorbă triburilor să se adune. Regele le-a vorbit despre dreptul natural şi despre dreptul internaţional ; indienii au răspuns cu vivas. El stătea în picioare în mijlocul unui cerc de călăreţi în pielea goală, îmbrăcat cu un poncho maro, cu o bentiţă albă în jurul frunţii, salutând cu gesturi rigide, napoleoniene. A desfăşurat tricolorul, strigând :

— Trăiască Unitatea Triburilor ! Sub o singură căpetenie ! Sub un singur steag !

Acum regele visa la o armată de 30.000 de războinici cu ajutorul căreia să-şi impună frontiera cu forţa. Pădurea răsuna de strigăte de luptă, iar vânzătorii ambulanţi de rachiu îşi luau tălpăşiţa către civilizaţie. Dincolo de râu, coloniştii albi au văzut semnale de fum şi le-au transmis militarilor temerile lor.

Back to top