Când te agăți de trecut și ești vulnerabil în fața prezentului

Când te agăți de trecut și ești vulnerabil în fața prezentului

Într-un fel, Jhumpa Lahiri sau J-humps, cum i se mai spune, cu Pământ neîmblânzit mi-a amintit de Zadie Smith și Dinţi albi. Poate pentru că amândouă vorbesc despre diferenţele culturale și despre cum exilul (forţat sau voluntar) e mai greu de acceptat decît ne imaginăm.

Familiile unor indieni bengalezi, venite în urmă cu zeci de ani pe un nou continent şi care practic n-ar mai avea cadrul pentru tradiţiile din ţara lor, vor să le păstreze într-un  fel sau altul pentru a se simți mai confortabil în țara străină. Își construiesc un scut. Sunt însă afectați de aceleaşi drame familiale cotidiene. La acestea se mai adaugă nevoia (şi greutatea) copiilor lor care fie s-au născut în SUA, fie au ajuns aici când erau foarte mici de a împăca cele două elemente la fel de importante din vieţile lor: părinţii şi societatea americană. În timp ce pentru părinţi casă înseamnă trecut – India cu tot cu obiceiurile ei – pentru copii casă este acolo unde locuiesc, în prezent. Cele cinci povești de viață arată maturizarea personajelor Jhumpei în noul lor mediu și evoluția acestora însă odată cu maturizarea vine și schimbarea, transformarea. Pentru că poveștile de dragoste interzise, alcoolismul, depresia, adulterul, toate acestea modifică semnificant felul în care emigranții vor percepe lumea din jurul lor sau chiar pe ei înșiși. Ei află pe propria piele că geografia nu te apără de nenorociri – ele te urmăresc oriunde.

În Iad-Rai, naratoarea își amintește de Pranab Chakraboty, un student bengalez care se atașase, pe când ea era copil, de părinții ei. Pranab cel rătăcit, cel înstrăinat și singur, departe de India. Un tânăr student care se îndrăgostește de tânăra ei mamă, forțată de familie în urmă cu câțiva ani să accepte o căsătorie aranjată în numele tradiției. Mama Ushei îl iubește la rândul ei, fără a-i arăta însă asta altfel decât prin mâncarea specială pe care i-o gătește. Pranab – cel care are în comun cu mama sa toate lucrurile pe care aceasta nu le împărtășește cu tatăl ei, un om posac și introvertit: muzica (Raj Kapoor și Nargis cântând sub umbrele, în ploaie –

filmele, politica de stânga și poezia. Schimbarea iad-rai intervine în viața mamei Ushei atunci când Pranab se îndrăgostește într-un final de o colegă de facultate, o americană și decide să se însoare cu ea. Iar iad-raiul Ushei apare atunci când mama, dezamăgită fiind de alegerea lui Pranab o forțează pe fetiță și mai mult să poarte haine tradiționale, să aibă o anumită conduită care să respecte tradiția indiană și mai ales, să nici nu se gândească să se îndrăgostească de un american. Încet, încet, Usha începe să sesizeze diferența dintre ea și alți copii, chiar și dacă aceștia provin din familii mixte. Și o urăște pe mama sa pentru că fiind copil nu-i înțelege nici frustrările, nici condiția de casnică al cărei unice rațiuni de a trăi, după căsătoria lui Pranab, rămâne doar fiica sa.

„Ele nu mergeau la Calcutta în fiecare vară, nu aveau părinți care se agățau de un alt mod de viață și care le predicau copiilor lor să facă același lucru. Datorită lui Deborah, ele erau scutite de toate acestea, iar din pricina aceasta le invidiam“.

În Pământ neîmblânzit, Ruma, o avocată care provine dintr-o familie indiană și care se căsătorește în ciuda părinților ei cu un american repetă la un moment dat modelul de viață a mamei sale. Devine casnică și e mai tot timpul nefericită. Mai mult, își urmează soțul într-un oraș străin și este însărcinată cu al doilea copil. Tatăl său, care o vizitează la Seattle, după ce vizitase toată Europa, este mirat de alegerea Rumei. El o întreabă dacă felul în care s-a izolat o va face fericită și îi reamintește că trebuie să se gândească la viitorul ei, să poată să se întrețină singură, orice s-ar întâmpla, să fie independentă. Decizia Rumei de a-și urma soțul și a se dedica în întregime copiilor este până la urmă un fel de viață pe care l-ar fi putut avea și dacă ar fi fost o femeie oarecare în Calcutta. Tot el ajunge la concluzia că până la urmă și faptul că fiica sa poate să aleagă să facă ce vrea cu viața și cariera sa – chiar și să renunțe la cea din urmă – este o formă de libertate. În același timp Rumei i se pare că pensionar fiind tatăl său arată și gândește ca orice american născut și crescut în SUA, mai eliberat de prejudecăți și regretele după țara natală decât oricând.

Indiferent de povestea lor, personajele principale din poveștile Jhumpei mi-au fost familiare iar întorsăturile de situație chiar dacă uneori bruște – nu m-au luat prin surprindere, mi s-au părut firești. Cine știe, poate în fiecare dintre noi există până la urmă câte-un exilat.

Back to top