Puţine thrillere din ziua de azi au ascuţimea, tensiunea şi nuanţele pe care le-a transpus britanica Belinda Bauer în Câmpul cu iarba neagră. Puţine cărţi de genul acesta mai ridică într-adevăr părul de pe mâini înspre tavan cu o viteză şi o senzaţie atît de ameţitoare.
Pentru că autoarea propune un joc naiv dintr-o parte, pervers din partea cealaltă, un joc cu două capete atât de diferite, 
încât ne rugăm, din clipa în care ne dăm seama care este scopul acestuia ca ele să nu se întâlnească niciodată. Este puzzle-ul declanşat de fascinaţia unui puşti, pe numele lui Steven Lamb (asta a fost chiar prea uşoară, personajul inocent este botezat cu cuvântul englezesc pentru nevinovatul miel), pentru un criminal în serie care, printre zeci de copii torturaţi, abuzaţi, ucişi şi tăinuiţi, l-a pus pe panoplia trofeelor lui oribile l-a trecut, cel mai probabil, şi pe unchiul lui Steven, când unchiul însuşi era un copil.
Bauer nu economiseşte nimic. Portretul lui Steven este foarte bine conturat – copilul uşor timid, uşor reprimat, uşor nefericit între fratele mai mic (cui îi plac fraţii mai mici?) şi trecutul sângeros al familiei sale, care după zeci de ani se învârteşte în jurul chinului de a nu fi găsit niciodată trupul băiatului mort. Steven sapă gropi ca să-şi găsească unchiul, pe care nu a apucat să-l cunoască. Şi, pe măsură ce cercetările lui avansează, îi avansează în creier şi ideea că o legătură cu presupusul torţionar şi ucigaş al unchiului Billy ar lumina, măcar puţin, atmosfera din căminul său.
Detaliile despre ucigaşul obsedat sunt imaginate de scriitoare şi citite de micul detectiv în presa vremii. Nu sunt potrivite pentru un copil sunt tulburătoare, dezgustătoare, greu de închipuit, dar Steven le parcurge şi le înmagazinează nu numai cu curiozitate, dar şi cu o anumită savoare. Doar este vorba despre omul care i-a schimbat familia, care i-a schimbat chiar lui viaţa.
Corespondenţa purtată între criminalul din închisoare şi puştiul prins în propriile dubii şi întrebări existenţiale are colţi de animal. Este dureroasă, atinge şi cutremură prin puritatea celui care a iniţiat dialogul cu un fel de diavol al zilelor noastre. Iar diavolul răspunde, pervers, calm, primeşte scrisorile băiatului cu o naturaleţe care îi aminteşte scopul lui nenorocit de pe acest pământ: să omoare, după chinuri prelungite, copii fără apărare, pe care să-i răpească în prealabil de lângă părinţii lor sau poate când se întorc singuri de la şcoală.
„Dragă domnule Avery,
Vă mulţumesc pentru scrisoare.
Mi-aş dori să fiţi aici.
Cu respect,
Steven Lamb”
Această epistolă laconică ascunde nu numai norul inocenţei ce este pe cale să se spulbere, ci şi începutul transformării micului Steven Mieluşel în victima lupului cel rău. Mesajele ascunse pe care şcolarul de 12 ani i le transmite ucigaşului unchiului său ajung să-l răsfeţe pe Avery şi să-l schimbe pentru totdeauna pe micuţ, care devine, din iniţiatorul unui joc detectivistic reuşit, un fel de complice la mintea profund ticăloasă a celui la care ajung scrisorile sale. Avery se hrăneşte cu amintirile pe care i le evocă acest copil ambiţios şi inteligent, căci lui aşa îi place să fie copiii. Desigur, îi preferă de asemenea schimonosiţi de durere, violaţi şi, la final, morţi. Şi uite aşa, criminalul renaşte, căci mirosul lipsei de vină îl atrage ca pe o fiară, ca pe un monstru, până când piesa lor de teatru capătă culori extrem de întunecate.