Dacă primele antologii ale anticipației din România au avut drept scop depășirea unei crize de identitate a genului, evidențierea unor valori proprii (dintre cele pe care astăzi le putem numi deja „clasice) și a unui număr de autori merituoși, mulți dintre ei competitivi și în registrele „literaturii generale; dacă următoarele și-au propus să promoveze un cenaclu sau altul, ori să marcheze momentul unei schimbări de paradigmă generațională, culegerile de după 1990 intră în componența unui spectacol mai complex, întrucât însuși SF-ul nostru s-a complicat, lărgindu-și orizontul și diversificându-și formulele de expresie.
Raza de influență a antologiilor produse în cenacluri și tipărite conjunctural e mică. Ea s-a redus de fapt la fandom, între membrii căruia asemenea volume ajungeau prin bunăvoință și relații amicale, sau la o modestă distribuție locală. În ce privește culegerile de grup publicate prin edituri, este de presupus că tirajele vor fi fost mai mari, iar rețeaua de distribuție le difuza, dacă nu pretutindeni în țară, în tot cazul pe un teritoriu mai întins. N-avem date precise, fiindcă în anii ’80 editurile abandonaseră mai vechea obligație redacțională de a înscrie cifra tirajului în caseta tehnică a cărților publicate de ele. Putem totuși crede că edituri ca Albatros, Junimea, Editura Politică, Editura Științifică și Enciclopedică, unele dintre ele complet străine de fenomenul SF până atunci, ajunseseră să-l accepte tocmai din nevoia de a-și spori veniturile anuale prin cărți cu tiraj mare garantat.
Pelinul este folosit încă din epoca medievală pentru alinarea febrei, deparazitarea părului, bolile femeiești și combaterea oboselii. Se spunea despre pelin că poate contracara orice otravă și protejează împotriva atacului de cord. Era, de asemenea, folosit în magie, fiind adăugat în poțiuni sau ars în combinație cu alte plante aromate. Infuzia de pelin era folosită pentru purificarea cristalelor folosite pentru divinație și a oglinzilor. Iar credința că, pus sub pernă, pelinul îți aduce vise premonitorii, a dăinuit până în zilele noastre, în Europa.
Cimbrul de vară (de cultură) şi cimbrul de iarnă peren (adevărat), din familia Lamiaceae (menta), este originar din zona mediteraneană, fiind în prezent cultivat și în Europa centrală, Asia, sudul Africii şi în America centrală. Cimbrul de vară era folosit încă de pe vremea romanilor în bucătărie pentru gătit dar şi ca plantă medicinală. De asemenea, îi erau atribuite puteri afrodisiace, până în Evul mediu, documentele medicinale atestând că era prescris pentru păstrarea fidelităţii şi potenţei sexuale pentru cuplurile căsătorite.
În „curentul principal al literaturii române antologiile au fost și rămân pe mai departe rare comparativ cu fluxul editorial al creației curente. Ele și-au propus fie să panorameze întreaga arie de dezvoltare a unui gen, bunăoară cea a povestirii românești („de la origini până în prezent), precum o face mai vechea selecție a lui Mircea Zaciu publicată la Editura Dacia sub titlul Cu bilet circular, fie să oglindească inițiative culturale speciale, de mai restrânsă întindere, avându-și însă importanța lor ca momente distincte în evoluția literaturii contemporane: unul-două decenii de experiență creatoare, un cenaclu pregnant, o generație înnoită și înnoitoare ca obiective și artă literară. În toate aceste cazuri concepția antologatorului pare dominată de urgența „marii sinteze, material pentru o selecție riguroasă existând în suficientă măsură la îndemână, ori de voința de a impune conștiinței publice un moment „de cotitură din experiența vie a literelor românești.
Probabil ați auzit de el sau chiar ați gustat absint, licoarea poeților francezi de acum mai bine de un secol. Principalul ingredient al său este anasonul. O plantă aromatică specială, cu o istorie dramatică și amuzantă, în același timp. Pitagora îl recomanda drept tratament pentru epilepsie, iar câteva sute de ani mai târziu, anasonul era (prin secolul al XIV-lea) atât de valoros, încât din taxele de import pentru el a fost reparat Podul Londrei. Anasonul este strâns înrudit cu mărarul, chimenul, coriandrul şi feniculul (în limba Hindi feniculul şi anasonul au acelaşi nume), fiind recunoscut ca medicament şi condiment încă de acum 3.500 de ani la egipteni şi apoi la romani. În Imperiul Roman era cultivat în regiunea Toscanei şi era utilizat cu preponderență de aristrocrație,după festinurile tradiţionale ale patricienilor, pentru efectele sale calmante asupra sistemului digestiv. Dioscorides şi Pliniu cel Bătrân amintesc în lucrările lor de această plantă.
Coriandrul este considerat unul din cele mai vechi condimente folosite în alimentaţie. Menţionat chiar și în Biblie, era folosit în alimentele specifice Paştelui evreiesc. În Egiptul antic era folosit pentru aroma sa dar şi pentru prepararea parfumurilor şi a cremelor pentru igiena zilnică. În bucătăria actuală a Europei poate fi utilizat singur sau în combinaţie cu chimenul, ardeiul iute, usturoiul şi menta proaspătă, rezultând o combinaţie de arome apreciată mai ales la mâncărurile din pește şi carne de vânat.
Un articol publicat de Viorel Pîrligras în revista digitală Nautilus și reluat apoi pe propriul său blog se intitulează Statutul cititorului de SF. Artistul craiovean nu este singurul care în aceste momente se preocupă de caracterul și motivația cititorului specializat, dar îmi pare că interesul lui ține aici (spre deosebire de unele situații despre care o să vorbesc mai jos) de curiozitatea pură. O curiozitate ce tinde să-i lămurească propriile sentimente vizavi de această formă de literatură capabilă să adune în jurul ei și reacțiile așteptate de la cititorul obișnuit, dar și patimi mai greu de explicat prin criterii estetice.
Vechii greci credeau că vacile care pășteau pe câmpul de oregano aveau o carne mai gustoasă. Conform lui Aristotel, țestoasele care mâncau un șarpe se repezeau apoi la oregano, pentru a evita otrăvirea. Despre oregano se mai credea că este un calmant nervos și vindecă răul de mare. Doctorii chinezi îl prescriau pentru reducerea febrei, combaterea stărilor de vomă, a icterului și a dermatitelor. În Europa este încă folosit pentru ușurarea digestiei și calmarea tusei.
Un sfat de la un mare antreprenor sau de la un spirit inovator în domeniul afacerilor poate conta uneori mai mult decât un curs de management sau un plan de afaceri. Pentru că de obicei căutăm sfaturi atunci când suntem în situații de criză, cu simțurile alerte. O vorbă potrivită poate face minuni, în astfel de cazuri. „Ca să rămâneți inspirați și concentrați asupra afacerilor, urmați-vă obiectivele și nu vă temeți să mergeți contra curentului, spune
Deși pare inofensiv și acum e legat mai degrabă de cele sfinte ale ortodoxiei, busuiocul are o istorie fascinantă. Se spune că Salomeea a ascuns capul lui Ioan Botezătorul într-un vas cu busuioc, pentru a estompa mirosul descompunerii. Grecii și romanii credeau că busuiocul crește doar dacă la plantare strigi blesteme inimaginabile și urli. De asemenea, la greci, doar capetele încoronate aveau dreptul să culeagă busuioc; dacă erai un om rău și miroseai busuioc, îți creștea un scorpion în cap. În India, planta de busuioc este sacră, fiind închinată zeilor Krishna și Vishnu și prezentă în fiecare casă. Fiecare credincios hindus trebuie să plece din lumea aceasta purtând o crenguță de busuioc pe piept, aceasta fiind pașaportul său către paradis.
Există astăzi, în România, câteva edituri prin mijlocirea cărora anticipația autohtonă se poate exprima în suficientă măsură încât această manifestare particulară a literaturii române să poată trăi și „respira împreună cu întregul. În mod neașteptat pentru cine privește din afară fenomenul, ele nu sunt editurile mari, cu tradiție decenială și cu largă suprafață (ca producție de carte, aranjamente comerciale și resurse de reclamă), ci unele mici. Editura Nemira, de pildă, care își aniversează deja douăzeci de ani de la publicarea primei cărți de SF în cadrul colecției sale specializate, poate prezenta o invidiabilă listă de sute de volume apărute în acest răstimp. Multe dintre ele dau năvală spre public în pachete de „cărămizi care îți iau ochiul cu ilustrația spectaculoasă a copertelor – bunăoară seriile George R.R. Martin, Frank Herbert, Arthur C. Clarke, Orson Scott Card.