BookMag. Oameni mari despre cărți bune
Scriu ca să mă simt puternic; oamenii obțin senzația asta intrând în competiţii, simţindu-se responsabili, făcând copii, având grijă de un partener. Eu nu știu să am grijă de cineva, fug cât pot de responsabilități – și atunci, ca să ajung la senzația de putere, scriu sau beau.
Mi-ar fi plăcut ca oraşul copilăriei mele să aibă deschidere la mare. Mă vedeam într-un port urmărind cu privirea corăbii plecând cu toate pânzele sus spre ţinuturi îndepărtate, auzeam sirena răguşită a vapoarelor legănându-şi puntea înţesată de călători îmbrăcaţi în haine albe zâmbind fericiţi sub pălării de soare, simţeam mirosul de smoală încinsă al motoarelor, mirosul lumilor de dincolo de orizontul care închidea oraşul ca un capac vibrând tremurător la marginea cerului.
Din când în când se întâmplă ca dintre poveştile care trec pe lângă mine zi de zi una să nu-mi dea pace. Mi se înşurubează în minte un personaj sau un loc sau o replică şi nu se dă dusă până când în jurul ei nu reuşesc să construiesc un text.
Azi s-a vândut al treilea exemplar din romanul meu. Sau al patrulea, nu mai ţin minte, că e lansat deja de mai mult de jumătate de an. Sunt fericit. Am deschis chiar şi o sampanie în cinstea evenimentului. Pare că sunt un geniu. Sunt atât de puţini oameni care mă înţeleg.
Continuăm seria de articole dedicată preferințelor literare ale scriitorilor români contemporani. Știm că îi iubiți pe Andrei Dósa, dar poate nu știați ce cărți îndrăgește el.
2013 a fost un an bun pentru mine. Mai întîi, am publicat Ce-a vrut să spună autorul (Polirom) în care am adunat 27 din cele mai bune interviuri pe care le-am realizat în ultimul deceniu (pentru revistele 22, Orizont, Dilema veche şi Dilemateca) cu scriitori români din toate generaţiile* (Livius Ciocârlie fiind seniorul, iar Radu Vancu, juniorul). Dar nu le-am publicat ca atare, căci nu am vrut să fie o colecţie convenţională şi datată de convorbiri.
La 25 de ani m-am trezit pe un continent străin. Era soare, cald, multe mașini de teren, drumuri cu benzi galbene, multă muncă și multă oboseală.
Pentru a scrie, ca și pentru a trăi, orice moment e bun, orice loc e favorabil. Scrisul este acum pentru mine o modalitate de a fi prezentă la experienţele vieţii personale și profesionale și într-un registru creativ. Un fel de proces de ascultare şi redare a ritmului şi armoniilor pe care le compun ideile, în cuvinte și imagini. Pentru a scrie ceva despre, să zicem, o floare am nevoie să las mintea liberă să se simtă privită de acea floare. Pentru a scrie ceva despre și pentru oameni, am nevoie să înțeleg dincolo de obișnuințele mentale și emoționale învățate.
Nu mai am timp să scriu. Nici măcar nu sunt sigură că mai ştiu să scriu. Într-o zi mi-am dezinstalat Word-ul din computer, nu ştiu de ce, pur şi simplu a fost o zi din aia. Şi nu l-am mai instalat. Aşa că nu mai scriu la calculator. De asta, de la o vreme, văd că am început să mă întorc la hârtie. Scriu cu pixul, dar nu mai mult de trei-patru propoziţii. Văd ceva pe stradă şi îmi notez într-un carneţel, ca să nu uit. În rest, totul e harababură, obligaţie, scandal, nimic frumos, nimic prietenos sau cald.
După moartea tatălui lui, sortând diverse vechituri, un personaj de-al lui Paul Auster e bântuit de biografia tatălui lui pe care își dă seama că-l cunoscuse prea puțin…
Poezia nu se scrie în vacanțe, ci atunci când ești la volan, sau când speli vasele, sau când auzi un copil explicându-ți cum ar apuca oamenii mâncarea dacă ar avea aripi. Sau când reușești să dai la o parte sutele de aluviuni care te acoperă zilnic și, pentru câteva secunde, poți atinge lumina. Sau când o amintire grea ca plumbul te oprește deodată în loc. Poezia e cu ochii deschiși, deși ochii ce se îndreaptă spre ea par mai curând închiși. Treaba oamenilor, a tuturor, nu doar a poeților, e s-o vadă.
Zece cărți cu care mi-aș construi o insulă. Criteriul nu e neapărat valoarea literară absolută, ci impactul pe care aceste cărți l-au avut, la momentul citirii lor, asupra mea.