Marţi, 5,30 Scriu de o oră. A doua ceaşcă de cafea şi încă n-am depăşit o jumătate de pagină. În dimineaţa asta n-a mers prea bine. Nu reuşesc nicicum să o fac pe femeia asta durdulie să-şi tragă ciorapii mai sus de genunchi. Pînă aici a mers dintr-o suflare, dar cum am ajuns la genunchii ăştia cu pielea foarte uscată (un început de psoriazis?), cum m-am împotmolit. Ieri dimineaţă a mers mult mai bine.
Fac parte din scriitorii care nu mai țin un jurnal din adolescență, nu am voluptatea autodezgolirii, țin foarte mult la intimitatea mea. Cel mai frumos este momentul când mă apuc să o scriu ceva nou, când spun povestea și inventez o lume pornind de la pagina alba plină de posibilități infinite. Cel mai plicticos este procesul de editare a materialului finit, dublu îngreunat de faptul de faptul că engleza nu este limba mea maternă.
Scrierea unui roman, asemenea iubirii, este o muncă de zi cu zi. Iubirea poate fi într-adevăr fructul unei munci îndelungate, de zi cu zi, aidoma unor creaţii monumentale, durabile, monstruoase în sensul că nu par făcute de mâna omului, ci de ceea ce ne-am învăţat să numim monştri sacri, precum
Scriu ca să povestesc. Asta am încercat întotdeauna. Și sînt avantajat față de povestitorii tradiționali, care trebuiau să își facă meseria în public și spontan. Eu pot să îmi elaborez poveștile în liniștea și la adăpostul biroului și apoi să le prezint, frumos rotunjite și lustruite, celui ce le citește. Nu scriu doar ca să povestesc. Orice poveste trebuie să însemne mai mult decît narațiunea propriu-zisă, să ascundă în spatele ei niște rosturi și taine. Să fie plăcerea cititorului să le descopere – dar să-i rămînă plăcerea poveștii chiar dacă nu le descoperă. Să poată fi citită la mai multe nivele, de oameni diferiți, cu gusturi diferite.