În Femei anonime Paula Izquierdo scrie despre toate femeile și despre niciuna în mod special. Personajele sale feminine nu au o identitate declarată, dar își asumă stări, sentimente, emoții, poziții sociale, temeri și decizii. Aceasta nu este nici pe departe o carte închinată feminismului ori feminității, este o carte a trăirilor intime, o hartă a sentimentelor și trăirilor interioare, un compendiu al momentelor obișnuite sau irepetabile.
Pe lângă istoria cea măreață, ce descrie bătălii eroice, creșterea și descreșterea imperiilor, precum și evoluția unor personaje admirabile sau abominabile, există și-o istorie a lucrurilor mărunte, a lucrurilor care nu modifică desfășurarea evenimentelor, dar care au existat și merită cunoscute. Într-un mod bizar, asemenea lucruri mărunte trezesc uneori un interes deosebit și oamenii obișnuiți sunt pasionați de ele, dar istoricii le tratează cu oarecare suspiciune, nefiind convinși că merită să le bage în seamă sau să le considere doar niște bârfe lipsite de importanță. Decese ciudate, prinți care au supraviețuit în mod miraculos unor catastrofe și care apar să-și revendice tronul - adică treburi suspecte în sine și nu prea demne de încredere - au existat de când există istorie. Revolta falsului Nero, răscoala lui Emilian Pugaciov (care pretindea că-i țarul Petru al III-lea, care scăpase ca prin minune de asasinii tocmiți de soția sa) sunt doar câteva exemple de false identități. Dar există în istorie nenumărate cazuri în care persoane care au susținut că-s de origine înaltă n-au declanșat nici revolte, nici războaie civile, ci s-au mulțumit să-și pretindă drepturile (fără a reuși niciodată să le obțină, însă fără să se poată demonstra că nu erau ceea ce susțineau că sunt). Viața și pretențiile lor au fost studiate de istorici ca niște ciudățenii, ca niște enigme ce nu puteau fi rezolvate din cauză că nu existau suficiente informații, deci fiind imposibil să se decidă dacă au fost niște impostori sau niște năpăstuiți ai sorții.
Mizând pe contragerea subiectelor ample în schiţarea ideii şi a moralei finale, pe o derulare rapidă a evenimentelor şi pe un mod maniheist de a expune fiecare problematică atinsă, Concert în memoria unui înger pare, mai mult, o propunere de viitoare subiecte dezvoltate în locul unor poveşti spuse până la capăt.
Nimic nu mi se pare mai curgător decât scrierea lui Baricco. Mai blând, mai mângăietor, mai firesc, mai puţin studiat, mai puţin preţios şi totuşi atât de strălucitor. Alessandro Baricco are darul cuvintelor mai mult decât oricare scriitor contemporan la care mă pot gândi. Poate şi pentru că mă aflu şi sub influenţa cărţii sale Emaus, care e încâlcită în felul ei şi clară şi neguroasă, dar şi luminoasă în acelaşi timp, complexă în esenţa sa pură şi atât de comună.
Danny, un băiat de 15 ani, izolat de lumea din jurul său, ușor visător, povestește despre viața familiei sale, o familie săracă, din pătura de jos a societății. Bunica lui - Agnes - moare, bunicul său este internat într-un azil de bătrâni, iar adolescentul își petrece vara îngrijind porcul bătrân al bunicilor până în momentul în care casa acestora e dărâmată.
În ciuda controverselor iscate în jurul politicienilor de pretutindeni, constat cu plăcere că sunt și ei oameni. Și vă dau doar un exemplu: „După 13 ani de căsătorie, eram complet domesticit, slab și neajutorat, recunoaște Barack Obama. Cartea Îndrăzneala de a spera, scrisă de Barack Obama și apărută la editura Rao este scrisă în 2006, pe vremea când actualul președinte al SUA era doar senator. Deși mai slabă ca stil decât cărțile politice scrise de familia Clinton sau Tony Blair, volumul împărtășește viziunea lui Barack Obama pe diverse teme ale societății americane contemporane: insecuritatea economică, tensiunile rasiale și religioase, legăturile de familie.
Umorul şi fatalitatea sunt livrate de Gogol în aspectele mărunte ale cotidianului, dar care vor căpăta nişte dimensiuni spectaculoase. Cele trei povestiri incluse în acest volum – Mantaua. Nasul. Însemnările unui nebun conţin promisiunea (îndeplinită!) a unei lecturi acaparante chiar şi după aproape două secole, în care preferinţele cititorilor şi fundalul social au cunoscut modificări. Nu trebuie să fi trăit în Sankt Petersburg pentru a pătrunde în universul personajelor descrise de Gogol. Trebuie doar să priveşti mai atent în jur pentru a regăsi aceleaşi chipuri devenite nişte caricaturi mai mult sau mai puţin hazlii ale viciilor sau ale preocupărilor inutile.
Cartea aceasta - Amintiri din bucătăria lumii. Mică antologie de gesturi, stări și gustări de Matei Pleșu - este, mai înainte de toate, o carte hazlie. Fără îndoială că putem aprecia documentarea autorului, amintirile și experiențele lui legate de tot ceea ce se asociază cu ceea ce numim culinar, referindu-ne la obiceiuri, modă, artă, simptom al puterii, tradiție, cultură etc. Oricine o citește poate să-și mobilizeze trăirile personale, propriile amintiri, pățaniile, uimirile și curiozitatea.
Doi scriitori contemporani foarte tari în Bucureşti, pe 5 decembrie, la Muzeul Ţăranului, la FILB. Am tot scris despre cărţile lor de-a lungul anilor. Cu Jonathan Coe am făcut fixaţii, pe Will Self îl admir pentru forţa nouă cu care a injectat distopiile şi pentru prezenţa lui de scriitor-mediatic-analist-pop-filozof care de multe ori aduce mai multă lumină în dezbateri decît tot soiul de pretinşi specialişti.
Palahniuk vine cu o noutate: Snuff. Un romănuţ cu cea mai simplă idee din lume: o starletă porno trecută de vremea de glorie vrea să stabilească un nou record de orgie sexuală cu 600 de bărbaţi – adică să depăşească recordul Annabelei Chong (nu un personaj, ci o figură reală). Nu o să stric surprizele, o să vorbesc mai ales de tehnicile folosite de scriitor.
Moartea unei femei în împrejurări bizare nu aduce nelinişti sau semne de întrebare în lumea aparent anostă a unui fost agent al serviciilor secrete israeliene sau a unei fiice atinse de o boală aparent inexplicabilă. Revine însă în fragmente de amintiri neordonate, disipate şi, uneori, dureroase, în existenţa unui bărbat trăită la limita dintre somn şi visare, dintre nepăsare şi retragere treptată din societate.
Cu toate că Stephen King a scris o mulţime de cărţi care aparţin unor genuri complet diferite (mainstream, SF, fantasy şi horror), a rămas în mintea cititorilor drept un maestru al literaturii horror. Şi mi se pare normal să fie aşa, din moment ce primele sale romane...