Psihologii distorsionate, familii dezbinate, case părăsite în care doar obiectele fotografiate mai păstrează urmele eşecului social, culpe din adolescenţă şi iubiri ilegale adună destinele risipite din romanul lui Paul Auster, Sunset Park. Toate personajele se regăsesc într-un fel sau altul în imaginea din final a cărţii, cea a soldatului întors de pe front fără mâini incapabil de a duce o existenţă firească în lipsa unui ajutor.
Urâţii este prima carte a unei trilogii care face parte din literatura distopică. Dar la fel de bine ar putea fi un articol mai vast dintr-un ziar al vremurilor noastre. Pentru că tratează un subiect actual şi cât se poate de real. Frumuseţea perfectă versus urâţenia normalităţii. Societatea s-a defectat în urmă cu câteva zeci de ani, când a hotărât că numai femeile slabe, cu chip de înger drogat şi picioare străvezii sunt cele frumoase, singurele care merită atenţie, reginele lumii lor şi ale lumilor altora. Numai frumoşii au şanse la ce este mai bun, aparenţele contează într-o majoritate covârşitoare, dinlăuntrul nu mai contează, frumos sau urât, numai partea din afară, îngrijită, educată, cultivată cu grijă. Este primul impact pe care îl ai cu o persoană, ar fi bine să fie agreabil, nu e aşa? Urâtul trebuie înlăturat, ascuns, corectat.
„S-ar putea s-o țin așa la nesfârșit. Să nu știi că ceva e al tău, decât după ce te-ai descotorosit de el - Holly Golightly. Despre acest roman micuț, Mic dejun la Tiffany, s-a scris mult, s-a făcut și un film celebru cu Audrey Hepburn. Norman Mailer (de două ori laureat cu premiul Pulitzer) considera că Truman Capote a fost „cel mai perfect scriitor al generației sale, referindu-se la stilul prozei acestui roman. Chiar Truman Capote, mărturisind că a avut două cariere ca scriitor, susținea că Mic dejun la Tiffany a fost un moment de cotitură, romanul fiind începutul celei de a doua cariere. Și credea acest lucru pentru că scriindu-l, s-a apropiat cel mai mult de ceea ce el vroia să facă și unde vroia să ajungă.
Când a fost premiată cu Pulitzer, în 2000, pentru Interpret de maladii, scriitoarea americană de origine indiană Jhumpa Lahiri era o necunoscută pentru lumea literară. Premiul i-a determinat pe mulți să îi citească proza și așa au descoperit o autoare fenomenală, care nu se teme să scrie despre sentimente, senzații, nu emite maxime prețioase despre viață, nuvelele sale nu sunt amuzante, forțat inteligente sau pretențioase, pot fi citite de oricine a trecut decent prin școală. Dar! Toată scriitura asta simplă ți se insinuează în minte, îți intră în oase, îți provoacă furnicături și te trezești lăcrimând sau zâmbind în timp ce citești. Nu e minunat să poți dirija o simfonie de senzații și emoții cu doar o înșiruire de cuvinte?
Prima remarcă pe care o fac înainte de a scrie orice altceva despre această carte: acesta este cel mai ironic titlu pe care l-a avut vreodată vreun volum citit de mine, ba aş îndrăzni să spun că şi dintre cele necitite.
Destina nu este altceva decât o fantezie scrisă convingător. Ceea ce e mare lucru în cărţile literaturii zilelor noastre, care se întrec în amănunte impresionante şi exotice, dar care nu conţin echilibrul şi şarmul credibilităţii.
Sunt cărți care te mângâie, cărți care te zdrobesc, altele care trec peste tine precum o ploaie de vară, dar cele mai importante sunt cărțile care îți pătrund în minte și își deschid un sertar doar al lor.
Când citești însemnările, gândurile sau doar ideile unui Papă trebuie cumva să iei aminte la ceea ce are de spus. Din fericire, Papa Ioan Paul al II-lea a fost unul dintre înțelepții care au putut comunica și pe înțelesul novicilor anumite norme/reguli/dogme religioase. Pontificatul său a durat 26 ani (1978 - 2005) și a fost al treilea ca lungime din istoria Bisericii Catolice.
Cu o imaginaţie care anulează orice limită a posibilului, construind o lume în care miticul este deformat de fiinţe cu origini obscure şi inexplicabile, José Donoso scrie una dintre cele mai incitante cărţi de ficţiune a spaţiului sud-american şi nu numai. Obscena pasăre a nopţii îşi duce cititorul prin toate stările unui purgatoriu al lecturii, îl înspăimântă cu creaturi care depăşesc orice sferă a umanului, îl pierde prin nivelele şi identităţile personajelor care se confundă tocmai atunci când crezi că le-ai dat de capăt, îi închide orice portiţă de scăpare spre o lume firească a înţelegerii.
John Steinbeck avea 14 ani când a decis că scrisul e destinul său. Așa că și-a încercat talentul cu poeme și mici piese în proză, până la terminarea facultății. După ce a renunțat la studiile de la Universitatea Stanford, Steinbeck a încercat să trăiască din scris. A ales New Yorkul pentru o perioadă, dar norocul nu i-a surâs; a avut tot felul de slujbe sezoniere, gen muncitor în construcții, reporter de cotidian ș.a. S-a întors în California, unde s-a angajat ca îngrijitor la Lake Tahoe. Aici s-a căsătorit cu Carol, femeia a cărei misiune providențială a fost aceea de a-l încuraja să scrie. Cu sprijinul (inclusiv financiar) și încurajarea ei, a apărut Cupa de aur, primul său roman, iar în următorul deceniu, și alte opere literare memorabile.
Sunt rarisime femeile care nu au avut o confruntare, oricât de discretă, cu mama iubitului. Sunt și mai rarisime mamele de băieți care înțeleg că la maturitate fiii lor nu mai au nevoie de ajutor, ghidare și consiliere, ca în copilărie. Cartea lui Michael Gurian, Prezența invizibilă. Bărbatul și femeile din viața lui, explorează cu sensibilitate legăturile care se creează între mame și fiii lor, care devin iubiții unor femei care trebuie să le accepte trecutul. Titlul original al cărții este Mothers, Sons and Lovers și explică foarte clar evoluția de la relația maternă la cea partenerială.
Stelele, pământul, mlaștina, râurile și cursurile lor, familiile, morile vechi, berea, malțul, Revoluția Franceză, paznicii, țiparul care evadează din chiloții bleumarin ai unei adolescente (în care ajunsese absolut întâmplător) într-o după-amiază de vară, absolut totul are o istorie. Iar pentru a afla aceste istorii personale, naturale, familiale este de ajuns ca omul să întrebe necontenit: de ce? Curiozitatea – iată motorul care ne face să funcționăm. Singurul argument care justifică existența unei materii atât de vădit plictisitoare pentru elevi cum este istoria.