Dacă ai privi literatura universală ca pe o hartă, ar trebui să te aventurezi, măcar o dată, şi-n ţara lui Bohumil Hrabal. Cum ajungi acolo? Pentru început, ai putea să te urci în Trenuri cu prioritate. Vei coborâ imediat într-o gară unde şeful creşte porumbei, tânărul impiegat se miră de isprăvile deşucheate ale colegului mai în vârstă, iar partizanii cehi atacă vagoanele naziste. În apropiere se mai află castelul unui nobil, o sală de cinema şi un teatru, ambele transformate între timp în cele mai frumoase magazii pentru cereale dacă e să ne luăm după intrările având coloane impunătoare, precum templele romane.
Deşi redă o lume aflată în plin război modial, Hrabal practică hazul de necaz, evitând totuşi o staţionare a trenului în gara băşcăliei. Umorul său este unul rar, dublat de compasiune şi nu de aspra căptuşeală a satirei. Personajele nu râd pentru a se ataca unele pe altele, ci pentru a se feri reciproc de ameninţarea morţii, că doar se află în faţa invaziei hitleriste. Când ameninţarea şi cenzura apasă greu, ţara este invadată iar cei responsabili cu menţinerea decenţei caută păcătoşi chiar şi prin gara mică, impiegatul cel matur ştampilează fesele telegrafistei ce-l tachinează pentru a scăpa de plictiseala din tura de noapte. Superiorii îl sancţionează nu pentru atentarea la demnitatea umană, doar telegrafista s-a pus de bună voie în bătaia ştampilei, dacă bataia puştii era pe alt front, ci pentru jignirea limbii germane, aşa se explică preferinţa impiegatului pentru imprimarea cuvintelor nemţeşti în locurile ruşinoase. Dovadă clară de comportament subversiv, nu alta!
În această lume, unde teama de gloanţe şi comicul se întâlnesc într-un mod ciudat de firesc, impiegatul novice Milos Hrma planuieşte să arunce-n aer un tren cu prioritate care transportă muniţie pentru armata nazistă. El vrea să-şi răzbune astfel bunicul, un mentalist de bâlci luat mereu în râs, care a murit încercând să întoarcă din drum tancurile hitleriste, transmiţându-le comenzi prin “hipnoză”. Până soseşte garnitura, îşi pierde timpul întrebându-le pe femeile din jur şi mai ales pe nevasta şefului de gară ce să facă să nu mai fie asemenea unui crin leşinat când acceptă propunerile unei colege mai dezgheţate. L-ar întreba el pe impiegatul mai bătrân, uns cu toate alifiile, dar nu găseşte ocazia potrivită. Pe măsură ce mult-aşteptatul tren se apropie, impiegatul cu mai multă experienţă, ajuns fără voia lui mentorul sfiosului Milos, caută nudul telegrafistei printre stele, să mai uite de frică, în timp ce nobilul de la castelul din apropiere se bucură de rotunjimile ştampilate ale acesteia din fotografiile incriminatorii puse la dispoziţie chiar de şeful gării, care vrea să-şi facă intrarea în salonul aristocraţilor, unde va fi mândru să amintească de sângele albastru al stră-strămoşilor săi.
Bohumil Hrabal este un maestru al umorului “de solidaritate”. Personajele râd stând alături, nicidecum unele de altele. În Trenuri cu prioritate nu povestea contează, şi nici răsturnările de situaţie pe măsură ce se apropie trenul care va trebui aruncat în aer de angajaţii patrioţi ai căilor ferate. Pe scriitorul ceh îl interesează mai mult dialogurile şi expresivitatea personajelor descrise, care pot umple zeci de pagini fără a-l obliga să mute întâmplările dintr-un loc în altul. Un birou aparţinându-i şefului de gară şi un peron îi sunt arhisuficiente lui Hrabal pentru a scrie o carte greu de lăsat din mână. Ce-l surprinde cel mai mult pe cititor este chiar scopul autorului: acela de-al face să se cutremure în hohote de râs când ar fi trebui să fie cutremurat de imaginile dramatice animate de memorabila replică a lui Milos, adresată soldaţilor invadatori:
„Trebuia să fi stat acasă, cu curul pe cămaşă…Nu să zăpăciţi o lume întreagă“.