Cărţile de popularizare a ştiinţei, asta căutam ca nebunul la 12-13 ani, pe vremea lui Ceaşcă. Şi nu eram singurul – drogul ştiinţific era încă alimentat de mersul pe Lună, de lupta „ştiinţifică“ dintre URSS şi SUA. Între timp au venit diverşi contabili şi au spus că e prea scump – speranţa unei misiuni pe Marte merge spre China.
Acum cînd deschid cîte o carte de tip previziuni ştiinţifice mă apucă nostalgia. Nu sînt cine ştie ce, au discurs de Discovery Channel unde nu găseşti doar documentare serioase, ci şi tabloidizări ale ştiinţei cît cuprinde: previziuni riscate, senzaţionalisme fără mare suport ştiinţific şi ştiţi voi mai departe.
Michio Kaku e un fizician care a ales calea popularizării: emisiuni radio, tv, filme, documentare, tipul e peste tot. Cartea lui, Fizica viitorului, pare să fie scrisă de un ucenic de savant din romanele lui Verne, acel tip de un optimism total, vorbăreţ, băgăcios, glumeţ, care le ştie pe toate şi căruia îţi vine să-i pui cîteodată căluş la gură. 
Fizicianul alege să facă predicţii pe o sută de ani. Amestecă ştiri amuzante, citate neliniştitoare din savanţi cu tot felul de bancuri, poante sau realităţi ştiinţifice contraintuitive. E o lectură pentru amatorii de ştiinţă care nu ştiu nici o boabă de fizică, matematică, cum mă aflu şi eu. Şi e o lectură pentru vîrste ceva mai fragde în care să ai totuşi ingenuitatea să-ţi mai pui întrebări foarte simple, fără aroganţe de adult. Sau fără să te întrebi tot timpul „dar oare cît o să coste“, „dar oare o să am bani pentru asta“?
Un mare savant a revoluţionat acum 40 de ani cu întrebarea „care e cea mai mică maşină pe care o putem construi?“. Acum e întrebarea momentului în zona de nanotehnologie şi progrese importante au fost făcute. Altă chestionare simplă-simplă: „de ce nu pot să trec prin pereţi“, ca fantomele? Pentru că există principiul lui Pauli care spune că nu pot exista doi electroni în aceeaşi stare cuantică. De aia, cînd stăm pe un scaun, plutim deasupra scaunului la un nanometru înălţime. Nu-i aşa că e amuzant?
Pentru documentare, Kaku a folosit interviuri făcute cu tipi foarte influenţi din industriile IT sau cu savanţi (mai toţi înNobelaţi) din domenii precum chimie, fizică. Cînd autorul se întreabă încotro va merge medicina şi dacă va începe procesul de vînare a leacului „vieţii fără de moarte pe 2100“, ajunge la răspunsuri interesante date deja de ştiinţă. „Restricţia calorică“, de exemplu. Cel mai important leac care te apără de boli şi de scurtarea vieţii este, pe verificatelea, starea de semifoame. Cînd nu te saturi tot timpul, organismul stă într-o formă mult mai bună. Cînd te îndopi, riscurile cresc. Pentru asta nu trebuie să aşteptăm anul 2100 ca să devină certitudine.
Prin paginile lui Kaku mai răzbat şi probleme de etică într-o formă foarte light. Dacă poţi să-ţi alegi, în mai puţin de trei decenii, ce copil să-ţi fie livrat (că doar nu eşti bătut în cap să-l mai aduci pe lume în stil clasic), ce gene ai alege? Dacă medicina evoluează înspre simbioze cu tehnologii diverse (de la cipuri implantate pentru citirea spectaculoasă a lumii, pînă la proteze pentru organe avariate), nu vom avea o segregare a umanităţii în funcţie de privilegii şi upgrade-uri? Dacă procesul de cititre a dorinţelor consumatorilor va evolua spre o citire a gîndurilor de-a dreptul, ne va conveni noul pact social cu o intimitate zero?
Cea mai interesantă predicţie, din punctul meu de vedere: pofta de bîrfă, entertainment, tabloid va creşte, nu va descreşte. Tehnologiile de spionare, tras cu ochiul, voyeurism au ajuns oricum la preţuri mici, iar intimitatea e deja tranzacţionată într-un fel prin facebook sau google.
Cel mai amuzant e cînd omul nostru se întreabă ce slujbe vor rezista în viitor. Le dă o şansă artiştilor, scriitorilor (mă rog, mai ales în domeniul de mai sus al bîrfei şi scenariilor), dar e sigur unde nu ne vor putea sigur înlocui roboţii şi alte arătări tehnice: în slujbele de gunoieri şi de instalatori. Roboţii vor putea cu greu distinge gunoiul de non-gunoi. Deci să stăm liniştiți, ceva slujbe ne mai rămîn şi nouă.
De ce aţi citi cartea asta şi nu v-aţi uita la Discovery? Bună întrebare. Eu zic că pierdeţi mai puţin timp. La Discovery trebuie să consumaţi mult junk pînă ajungeţi la o concentrare onorabilă de informaţie şi divertisment. Lui Michio Kaku îi iese destul de bine încapsularea în forme populare a ştiinţei. Iar cînd e prea exuberant sau superficial puteţi totuşi să vă aşteptaţi că după o pagină ar putea deveni amuzant.