Nu ştiu dacă Richard Dawkins îşi începe această carte cu nişte vorbe incitante, e drept, pentru a-şi ţine cititorul captiv în lectură. El spune aşa: „Am scris această carte încredinţat fiind că existenţa noastră reprezenta odinioară cel mai mare dintre mistere, dar ea a încetat să mai fie un mister”. Lui Darwin şi Wallace le aduce un omagiu, pentru că ei au dat răspunsul. Dar, oare, ne întrebăm, de ce atâta lume încă nedumerită sau convinsă de ideea creaţiei, rămâne fascinată de acest mister?
Poate că nu ne convine că Dawkins susţine cu tărie că universul, pe care noi, oamenii, îl cunoaştem nu este decât „o parte infimă din întregul univers”. Poate că, aşa cum vom vedea, ne credem grozavi, o specie „specială”. La unele lucruri nici noi nu gândim, remarcă el. Căci, de pildă, suntem în asemenea măsură animale vizuale, încât „cu greu ne dăm seama cât de complicată e vederea”. Aşa se face că o parte interesantă a cărţii este cea care ne face să înţelegem, să aflăm cât de complicaţi sunt liliecii. Ne putem noi, oare, imagina cum ar fi să fim altceva decât suntem? Adică, altceva decât oameni?
Lui Dawkins îi place, şi ştie că o face bine, să ne transforme lumea în poveşti, să facă din universul atât de complex şi de bogat, larg, pe care nu-l înţelegem, multe snoave pe care altfel nu ne dăm osteneala să le aflăm. Povestea liliecilor, a ursului alb, a moliilor şi câte şi mai câte altele ni le spune recunoscând că „şi-a exersat firavele talente în dificila artă a explicării”, pentru a crea poveşti.
Nu înţelegem că evoluţia s-a făcut prin selecţie naturală. Ne este imposibil de crezut că această complexitate a lumii, această desăvârşire, s-ar datora selecţiei naturale. Dar, cui i s-ar datora atunci? Unui creator, comparat cu ceasornicarul care face ceasuri fine, delicat construite, minunate. Ne orbeşte ignoranţa? Sau, mai frumos spus, „Argumentul Neîncrederii Personale”? Raportul nostru cu timpul, cu imensitatea lui, este o barieră a cunoaşterii umane. Aşa ne-a fost dat. Organizarea vie este produsul unei selecţii cumulative. Această idee vrea Dawkins cu orice preţ să ne facă să o înţelegem. Selecţia cumulativă este „esenţialmente nealeatoare”.
Dawkins ne trage de mânecă pentru a accepta că omul este orgolios. Adică noi, oamenii, punem mare preţ pe „ideea absurdă că specia noastră e scopul final al evoluţiei”. Cine şi ce ne face să gândim absurd? Pare-se că ignoranţa. Poate că proverbul cu prostul care nu este prost destul dacă nu este şi fudul, ne-ar apropia de convingerea lui Dawkins privind orgoliul speciei noastre. Ce putem simţi când citim că animalele reale care au trăit pe pământ sunt „o infimă submulţime a tuturor animalelor teoretice care ar putea exista”?
Dawkins este lucid şi se pleacă în faţa complexităţii lumii. Da, cu el putem delira umil, pentru că am putea, susţine el, „reconstitui exact pasărea dodo, prin încrucişarea porumbeilor, însă ar trebui să trăim un milion de ani pentru a duce experimentul la bun sfârşit”. Putem îmbina umila existenţă umană, a noastră – ce scurtă-i viaţa omului! – cu imensitatea timpului şi complexitatea lumii? Putem, afirmă el, doar folosind imaginaţia.
Cartea lui Dawkins nu se citeşte uşor. Unele pasaje te sperie, altele îţi obosesc neuronii. Tensiunea înţelegerii este mare. Dar câştigăm până la urmă mult! Înţelegem limitele noastre şi ne întoarcem să privim lumea altfel. Ignoranţa noastră se rarefiază, limitele rămân.