Un scriitor genial, aşa cum este şi Jose Saramago, va cere o rejudecare a cazurilor în care personajele biblice negative au fost condamnate. Fanaticii le vor clasate, dar aceste cazuri sunt reinterpretate dupa ce s-au invocat nuanţele sufletesti din spatele actelor. In ultimul său roman, Cain, Saramago a vrut să-l umanizeze pe fratele cel rău, învinuindu-l pe Creator de neglijenţă atunci când nu i-a dat atenţie unui fiu chinuit de abandon, vinovăţie şi neputinţă. Scriitorul portughez pare un psiholog ce vrea să ne arate rănile din interiorul celui plin de îndoieli, care s-a simţit respins, transformandu-şi durerea în ură. În viziunea lui Saramago, Cain adună toate vanităţile, tentaţiile şi defectele pe care alţii nu şi le asumă, refuzând să le înţeleagă înainte de a căuta un ţap ispăşitor. Cain este umbra aruncată asupra unei inocenţe artificiale. Pentru habotnici, romanul este iconoclast, o blasfemie fără limite, dar pentru iubitorii de literatură, Cain este un testament artistic, prin care Jose Saramago îndeamnă la compasiune şi autocunoaştere.
Dacă Saramago ar fi trăit acum câteva secole, şi-ar fi văzut romanul ars în piaţa publică, iar copiile vândute la suprapreţ, pe sub mână. În Cain, băieţii cuminţi din Biblie, împreună cu Marele Creator, primesc şi câteva trăsături negative, spre indignarea enoriaşilor care i-au crezut fără a cerceta. Creatorul îi ceartă pe Adam şi Eva din orice fleac, găsindu-le nod în papură când se apropie să guste cunoaşterea sub formă de fructe îmbietoare. Arhanghelul de la poarta raiului este convins de ispititoarea Eva să-i 
dea un sac plin de fructe la plecarea din Paradis pentru a o salva de la foamete înainte de a-şi face un rost, alături de Adam, pe tărâmul izgonirii. Tot arhanghelul se întâlneşte cu ei, pe furiş, pentru a-i învăţa nişte trucuri utile supravieţuirii în exil. Şi dorinţa lui Saramago de a rescrie întâmplările biblice nu se opreşte la poarta raiului. Ajunşi pe Pământ, Adam şi Eva descoperă şi alţi oameni când le iese în faţă o caravană, aşadar nu au fost ei primii oameni creaţi.
Episodul în care se relatează povestea fratilor Cain şi Abel este, de asemenea, modificat. Angelicul fiu, pe nume Abel, va lăsa bunătatea la o parte, bătându-şi joc de Cain atunci când darul acestuia nu va fi primit. O ironie azi, un cuvânt veninos mâine şi Abel duce la capăt o tortură psihologică lentă. Cain îl ucide şi va fi, apoi, condamnat la o lungă pribegie, în care nu se va bucura prea mult de apropierea umană. Devenit nomadul remuşcării, Cain îi va întâlni de-a lungul călătoriei pe cei mai mari eroi biblici. Saramago îl va transforma în personajul nepoftit din scenele importante ale Vechiului Testament, aduse de scriitor la nivelul parodiilor cu tâlc. Rătăcitorul Cain devine amantul seducătoarei Lilith, îl ceartă pe Avraam când este pe cale de a-şi jerfi copilul, aude gâlceava oamenilor din jurul Turnului Babel, care folosesc graiuri diferite, asistă la distrugerea Sodomei şi a Gomorei, îl vede pe Moise cum vrea să alunge credinţa în viţelul de aur şi pleacă spre cetatea Ierihon, ademenit de faima curtezanei Rahab. Şi peripeţiile acestuia nu se opresc aici. Trecând pe lângă ţinutul stăpânit de Iov cel îndurător, ajunge, în cele din urmă, la arca lui Noe şi va rescrie povestea marelui potop şi a supravieţuitorilor. Potopul se va transforma, de fapt, într-o nouă revoltă a lui Cain împotriva Creatorului, Noe pierzandu-şi rolul principal în acest episod repovestit de Saramago.
Cain se ţine de promisiune şi nu mai înfăptuieşte crime până nu ajunge pe arca lui Noe, dar, fără să vrea, răspândeşte tentaţia întrebărilor şi a dilemelor în rândul celor plini de-o evlavie oarbă. Dintr-un erou malefic, Saramago a facut un personaj vulnerabil, plăpând, care nu mai îndrăzneşte să ceară îndurare. Romanul Cain este, pe lânga drama unui osândit rătăcitor, povestea trăirilor ascunse în catacombele mai puţin explorate ale umanităţii. Asemea lui Cain, trăirile negative sunt lăsate să umble prin faţa cititorului pentru a fi domolite în urma lungilor reflecţii, de multe ori incomode.
Scriind romanul Cain, Saramago a reînviat spiritul povestitorului frenetic, hotărât să nu-şi ţină în frâu ritmul alrert de amorul convenţiilor narative rigide. Frazele năvălesc unele peste altele, iar dialogurile parcă nu mai au răbdare şi lasă replicile să-şi facă de cap, neanunţând unde începe destăinuirea unui personaj şi unde se termină povestirea altuia. Talentul prin care Jose Saramago aşterne culori noi peste scenele biblice îţi aminteşte de romanul Băieţii de pe strada noastră, scris de un alt laureat al Premiului Nobel pentru literatură, Naghib Mahfuz.