Istoria literaturii produce periodic personaje-animale memorabile. Bineînţeles, mai toate sînt antropomorfizări, exemplificări ale omenescului, ale „caracterului” în cele mai pure forme. Dar nu asta facem tot timpul şi cu animalele de lîngă noi? Aşadar, animale imposibil de uitat:
- Colţ Alb. Jack London e din liga acelor scriitori cărora le-am văzut poveştile depăşite de forţa biografiei. Dar asta nu-l face un scriitor de ignorat acum. Dimpotrivă. Iar acel cîine pus să se bată e cu siguranţă ceva mai adînc decît o fabulă clasa a patra. Și e mult mai mult și decît fotografia stereotipă de „cel mai bun prieten” al omului.
- Motanul lui Adrian Marino. În Viaţa unui om singur apare la un moment dat acel tip de animal textual neîncărcat de o mie de semnificaţii şi simboluri. E motanul iubit de un mizantrop total, de un om cu adevărat singur care respectă şi iubeşte animalul de lîngă el fără să aştepte prea mult, fără să-l sufoce.
- Karr – cîinele din Minunata călătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia, a Selmei Lagerlof. Povestea e sfîşietoare, una în care oameni şi animalele pădurii par prinse într-o horă tragică. Copiii noştri trebuie să mai citească şi astfel de poveşti care nedumeresc, care mai surpă din zidurile bucolice ale scrisului pentru puberi.
- Cărţile junglei şi Măreţele maimuţe. Am pus poveştile lui Kipling şi a lui Will Self faţă în faţă pentru că avem o situaţie asemănătoare, tulburătoare pentru cititor. ”Animalul” este în ambele cazuri un om, un om prins într-o societate a animalelor. Efectul acestui unghi are o forţă ficţional-satirică incredibilă. Omul-animal al lui Kipling nici măcar nu filtrează povestea, nu el e canalul poveștii către noi. Omul-animal al lui Self e un caz și mai interesant – el este moștenitorul unei istorii darwiniste întoarse pe dos, în care maimuțele evoluează spectaculos și elimină oamenii din competiție rapid și definitiv.
- Arghezi – e scriitorul român cu cele mai frumoase rînduri despre animale. Nu e Sadoveanu unde există o relaţie de respect „ucigător” între om/vînător şi animal. Nu e nici vreun naturalist care să pună în cîrca animalului tot soiul de greutăţi sociale. Este iubitorul „diminutival” de animale, uneori seamănă mult cu distribuitorul de filmuleţe simaptice pe youtube.
- Firmin e un şoarece prins într-o bibliotecă. Învață să suprviețuiască din cărți: mai întîi le mănîncă, apoi învață să le și citească. Apoi are vertijuri pornografice într-un cinematograf plin de popcorn. E un şoarece înţelept victimă a speculaţiilor imobiliare. Memorabil.
În fine, o notă specială motanului Behemot, din Maestrul şi Margareta. Un motan gras, foarte gras, care îmbină armonios ironia sadică, vodca şi şahul.