Steinbeck nu are nevoie de recomandări, are nevoie de recitiri, ca orice clasic. Dar, ca orice clasic, vine cîte o dată şi te loveşte în moalele capului cu ceea ce noi numim din comoditate „actualitatea marilor scriitori“. Nu e actualitate, e doar mesaj onest trimis brutal către urmaşii care au de obicei o singură îndeletnicire: să uite de tot şi de toate cu cît mai mult spor.
O fi autor de manual, dar e şi unul dintre cei mai interzişi şi incomozi de-a lungul timpului în SUA. Şcolarii iubitori de 
engleză îl ştiu cu Șoareci și oameni. Iubitorii ceva mai îndîrjiţi de literatură americană cu Fructele mîniei sau Iarna vrajbei noastre. Vă recomand un roman mai discret din bibliografia Steinbeck, Nehotărîţii sorţi ai bătăliei. Discret, dar foarte bun. După cum ştiţi, clasicii trebuie atacaţi şi de pe astfel de versanţi.
E atît de simplu că nu am ce povesti. Nehotărîţii sorţi e cap-coadă relatarea unei greve a culegătorilor de mere dintr-un orăşel din California. Doi „roşii” (activişti comunişti) pleacă într-o toamnă să ajute un grup de mai bine de 1000 de oameni să se organizeze şi să facă o grevă eficientă: proprietarii de livezi au făcut un soi de cartel şi au scăzut salariile culegătorilor cu jumătate. Mac şi Jim, maestrul activist şi discipolul talentat, merg acolo şi reuşesc să pornească mişcarea, ba chiar s-o întreţină. V-am povestit primele 30 de pagini. Restul e totul: cum evoluează relaţiile între oameni atunci cînd se organizează pentru rezistenţă, cum funcţionează jocul manipulării şi cum cedează liderii, cum ţii cald protestul, cum pot eroii noştri să-şi spună că iubirea pentru muncitorul american merită sacrificii etc. În cuvintele mele par baliverne, în cuvintele lui Steinbeck par carne vie.
După cum ştiţi Steinbeck e unul dintre marii povestitori ai Americii strivite de crize, America de jos, cea care iese din zona agrară şi-şi macină rapid oamenii prinşi între industrializare şi sărăcie lucie.
De un an auzim noi înşine relatări despre psihologia mulţimii, despre protestatar, despre mişcări sociale şi indignaţi. Steinbeck e un bun moment de meditaţie. Şi la ce produc crizele economice, şi la dorinţa de organizare în protest, şi la o Americă unde lucrurile nu au fost niciodată atît de simple cum le prezintă iubitorii pătimaşi de piaţă liberă şi capitalism. Comuniştii lui Steinbeck se confruntă cu dilema supremă: cum instigăm masele fără să folosim cinic oamenii, fără să le folosim cinic nervii, sîngele, pulsiunile. Nu iese mai niciodată. Masele folosite îşi capătă imediat individualitate proprie, scapă de sub control, cei care cred că le pot coordona o iau şi ei razna. „Generalii” grevişti ştiu că nu faci nimic fără soldaţi antrenaţi. Iluzia protestului de succes e tot timpul atacată în roman de înşişi propovăduitorii ei. Realitatea revoltei capătă însă sens în contrast cu ura pe care toţi ceilalţi din orăşelul deranjat de grevă o poartă unor culegători de mere care nu mai aveau de unde să scadă preţul mîinii de lucru. E la un moment dat redat un articol care relatează faptele greviştilor – o să vă apuce fiorii – contrastul uriaş dintre manipularea exercitată de liderii grevei şi manipularea prin media rareori a fost captat mai eficient de un scriitor. Avem şi cinism, observaţie psihologică uneori rudimentară, alteori brici, şi o voce naratorială care se vrea, în stil Rebreanu (ca să vin cu exemple mai cunoscute şi deloc mai prejos), şi vocea conştiinţei individuale şi vocea maselor. Nu e deloc uşor să scrii aşa, deşi pare cumva simplu doar pentru că lectura e uşoară. Steinbeck ne dă tuturor lecţii şi acum.
De 1 mai muncitoresc, noul proletariat care nu mai culege mere în România, ci căpşuni în Spania, funcţionarii, noii angajaţi la corporaţii care cred că l-au apucat pe D-zeu de picior, mulţii creditaţi şi toţi ăia care s-or mai simţi scalvi (de lux sau „clasici”) pe plantaţie sînt invitaţi cu drag să citească un roman bun despre cum se clatină tot cînd nimeni nu vrea să schimbe nimic.