Cartea fiului este romanul prin care Norman Manea, unul dintre cei mai mari scriitori contemporani, aduce laolaltă două personaje care aparţin unor epoci diferite. Scriitorul a sfidat legile istorice ale timpului şi, în prima parte a romanului, apropie două femei care uimeau prin frumuseţea lor picturală. Una dintre acestea este muza faimoşilor artişti din Florenţa renascentistă. Cealaltă este ea însăşi o artistă, hăituită de activiştii politici şi obligată să-şi petreacă ultimii ani într-un oraşel ales de cei rămaşi fără glorie pentru începerea turneului de adio. Ce legătură este între Simonetta Vespucci, nobila genoveză adoptată de pictorii Florenţei, care i-a sedus pe fraţii Medici, şi artista dintr-o urbe uitată, în afară de întâmplătoarea asemănare fizică? Răspunsul este regăsit în preocuparea Siei Strihan (sosia de peste veacuri a Simonettei Vespucci) pentru stilul enigmaticului pictor toscan, Piero di Cosimo.
Pasionaţii de artă îşi vor aminti, probabil, de celebrul tablou al unei Cleopatre în straie renascentiste, având două vipere subţiri care formează un colier în jurul gâtului. Tabloul a fost realizat de Piero di Cosimo, artistul care înlocuieşte dramatismul apăsător din episodul sinuciderii cu portretul distins, de un rafinament aproape ireal, al uneia dintre cele mai frumoase tinere din Florenţa. Modelul care i-a pozat lui Piero di Cosimo este Simonetta Vespucci, nobila imortalizată şi-n faimosul tablou Naşterea Venerei, 
realizat de Sandro Botticelli. Simonetta Vespucci era admirată datorită chipului în care se împleteau puritatea, armonia şi un subtil aer seducător. Aceleaşi trăsături i-au atras pe admiratorii Siei Strihan, o pictoriţă captivată de personalitatea lui Piero di Cosimo.
Spre deosebire de Simonetta, muza Renaşterii, Sia trece prin momente dramatice. La finalul anilor ’40 a fost acuzată de aderarea la un grup de intelectuali subversivi. Zilele de carceră, umilinţele şi bătăile o vor transforma într-o fiinţă rece, temătoare, degradată fizic şi psihic. Albumele şi cărţile dedicate lui Piero di Cosimo, artistul de care se va simţi cel mai mult legată, devin singura formă de supravieţuire sufletească. Din când în când, eleva din atelierul Siei o aude povestind-i despre Cosimo, un pictor excentric, pasionat de mascarade şi decoruri pentru carnavaluri, un răvrătit inocent şi un ascet sedus de Frumosul estetic, pentru care natura salbatică era singura manifestare divină, fiind cunoscut dispreţul acestuia pentru grădinarii veniţi să-i modifice micul paradis vegetal din preajma casei. Acest Piero di Cosimo alina rănile unei memorii prea des mutilate. Pictura devine, pentru Sia Strihan, beţia culorilor armonizate de artiştii Renaşterii, o beţie prin care uita de fiul nenăscut, de soţul executat şi de simţurile din ce în ce mai slăbite.
Portretul Simonettei şi culorile din tabloul realizat de pictorul renascentist revin şi-n mintea unui inginer aflat într-o plină criză existenţială. Trăieşte într-o societate comunistă, dar personalitatea lui a trădat rămăşiţele unui intelectual din alte vremuri. Face multe eforturi pentru a prinde un exemplar din cartea unui scriitor ceh (aproape) cenzurat, merge la bibliotecă, unde îl pândesc monografiile dedicate lui Piero di Cosimo, iar ziua capătă, din senin, pigmenţii folosiţi în varianta renascentistă a Cleopatrei. Asemenea pictoriţei Sia Strihan, el nu-şi mai găseşte locul într-o societate nouă, şi nici alţi colegi, obligaţi să facă multe compromisuri pentru a supravieţui capcanelor puse de tovarăşii clevetitori. Drama unor artişti devine, în a doua parte a romanului, disperarea celor prea lucizi, conştienţi de banalitatea propriei existenţe alese de alţii.
Norman Manea îţi readuce-n memorie acele filme de artă în care o scenă este brusc întreruptă de imaginile ce surprind un alter-ego al protagonistei, dintr-o altă epocă. Pe Simonetta Vespucci, pe Sia Strihan şi pe Cosimo îi leagă fragilitatea care supravieţuieşte prin creaţie. În lumea artistică din care fac parte, armele împotriva torţionarilor sunt culorile şi religia Frumosului. Prin ele îşi formează un scut împotriva dezumanizării şi tot prin ele ajung la izbăvirea păstrată numai pentru damnaţii marilor opere de artă.
Romanul scris de Norman Manea este nostalgic, dar nostalgia se naşte din întâmplări netrăite şi locuri nevăzute, apărută mai ales în rândul cititorilor din prezent care sunt captivaţi de personaje din alte timpuri. Pentru ei ficţiunea scorneşte oglinzi în care apar dubluri enigmatice, labirinturi rămase în afara timpului şi multe străzi lăturalnice, unde artiştii din prezent şi din trecut regizează mascarade naive şi amare.