Copiii din ziua de azi s-au născut, probabil cu gena informaticii implantată. E o generaţie care funcţionează mai mult din butoane, care are în ochi sclipire de Vista-Dumnezeu-ştie-care şi care vorbeşte într-o limbă ciudată, unde literele se amestecă haotic cu cifrele. Tinerii adulţi deja se află cu un pas înaintea bătrânilor adulţi, la viteză de reacţie, telefoane şmechere, calculatoare care fac totul pentru tine. Este lumea lor, o lume cu nimic mai bună sau mai rea decât cea a copiilor de acum, să zicem, un secol.
Cartea Little Brother vorbeşte despre astfel de liceeni. Adolescenţii cu creier brici îl au ca reprezentant pe Marcus – w1n5t0n în lumea netului – care, alături de tovarăşii lui de prostii informatice, moare după jocurile de realitate alternativă. Chiar în vreme ce ei îşi trăiesc vieţile paralele cu nasurile în computerele performante, oraşul San Francisco este lovit de un atac terorist. Când îşi scot capetele pe jumătate aiurite, pe jumătate savante, din ecrane şi din povestea lor frumoasă, se trezesc că lumea lor adevărată s-a schimbat. Acum sunt nevoiţi să trăiască într-un regim totalitar, greu de suportat mai ales pentru spiritele lor libere, obişnuite să obţină orice prin intermediul ştiinţei moderne.
Aventurile găştii lui Marcus se complică, ridicându-i pe eroii adolescenţi la rangul de rebeli care ajung să organizeze rezistenţa, pe model Terminator (ce să-i faci, eu însămi sunt tributară filmelor avangardiste din propria-mi adoelscenţă). Copiii sunt rebeli mai mereu însă şi din motive din cele mai variate. Aici însă Marcus are ca misiune principală să-şi găsească şi să-şi salveze prietenul cel mai bun, pe Daryl, rănit şi răpit în timpul atacului. Mesajul lui Marcus este că îşi apără în orice împrejurare convingerile şi, deşi acestea par uneori infantile sau uşor lipsite de moralitate – cum ar fi să hackereşti calculatoarele şcolii – acesta este un lucru admirabil. Evident, apar şi nişte fete frumoase, că aşa merge treaba în orice liceu din Univers.
Dincolo de acţiune, cartea surprinde prin ton. Alert, şugubăţ, plin de glume situate la graniţa dintre copilărie şi maturitatea mică. Un zâmbet călăuzeşte cititorul prin noianul de întâmplări şi informaţii, deoarece este surâsul celui care parcă ieri îşi bătea capul cu profesorii de liceu şi cu alte probleme specifice vârstei. Acum, ei cresc puţin forţat, e un proces un pic metaforic şi un pic extrem, dar echivalent cu atingerea începutului tinereţii. În plus, autorul Cory Doctorow, care este blogger şi o voce puternică a societăţii civile, îşi exprimă susţinerea faţă de libertăţile individului, aducând astfel şi puţină politică într-o carte (aparent) rezervată puştanilor.
Doctorow a fost acuzat, pe ici-pe colo, că stârneşte generaţia tânără şi că îi vâră în căpăţână idei de răscoală, de nesupunere. Scriitorul însă pledează creativ, peste tot în media, pentru libertatea de exprimare, pentru drepturile sociale, pentru manifestările necenzurate. Privit aşa, romanul Little Brothers se constituie într-un apel la deschiderea minţii, la comunicare, la toleranţă şi la o perspectivă mai largă asupra existenţei obişnuite cu problemele ei ieşite din comun.
Este o carte pentru copii? Da, normal. Este o carte pentru adulţi? În egală măsură. Nu este o carte pentru cei şchiopi de imaginaţie şi nici pentru cei nu suportă încă ideea că între copii şi computere se leagă, deceniile astea, o prietenie sinceră. Puţin inegală, poate. Dar sigur durabilă.