de Oana DUȘMĂNESCU
Am un zâmbet tâmp pe buze. Şi asta pentru că am citit pe nerăsuflate cele trei volume ale Jurnalului unui puşti de Jeff Kinney. Vă rog, în acest moment, întrerupeţi orice aveţi de făcut, cumpăraţi-le şi puneţi-le în braţele copilului dumneavoastră, micuţul enervant cu numele de cod şcolar-de-generală-care-mai-degrabă-înghite-pe-nerăsuflate-ulei-de-ricin-decât-să-citească-o-carte.
Cartea arată ca un jurnal. Nu intim, doar jurnal, cum se grăbeşte să ne liniştească eroul, un copil de clasa a şasea. Se ştie, copiii de clasa a şasea nu găsesc nimic haios sau impresionant la cuvîntul „intim“. Poate puţină ruşine. De aceea, jurnalul lui Greg este cât se poate de sincer şi conţine, pe lângă trăsnăi din cele mai hazoase, şi benzi desenate care, în simplitatea şi concizia lor frustă, înşiră pentru cititor o lume copilăroasă, care îl face să râdă sincer, fără superiorităţi, fără ironie.
Lumea lui Greg este foarte plină: familie mare şi dificil de gestionat, un prieten tăntălău, dar pe care Greg l-a ales pentru că îl face pe el însuşi să pară mai strălucitor, profesori de neînţeles, majorete (mai mult imaginare, ce-i drept).
Trei volume despre acelaşi personaj. Ba nu! Sunt atâtea personaje în paginile primului volum al acestui jurnal extins câţi băieţei aflaţi la pragul dintre copilăria mică şi adolescenţă există pe Pământ şi încearcă să-şi învingă temerile, să gâfâie după popularitate, să lupte cu fratele mai mare pentru… supravieţuire şi cu fratele mai mic pentru afecţiunea părinţilor, să încerce, fără mare succes, concentrarea la teme în faţa jocurilor video.
Al doilea volum conturează încercarea lui Greg de a face bonding cu fratele mai mare. Sau mai bine zis bondage. Rowley este adolescentul care nu iese din tipare tocmai pentru că, orice ar face, iese din tipare. Cântă la baterie într-o trupă care se numeşte Skutek Plyn şi, în acest volum, îşi face un scop şi o plăcere din a-l teroriza şi şantaja pe Greg. Care, la rândul său, îşi dă seama că singura lui gura de aer în greul trai de copil mijlociu ar fi să-l necăjească pe fratele mic, Manny.
Cel de-al treilea volum apărut în România (căci, ţineţi-vă bine, puştiul aiurit mai are multe de scris în jurnalul său) pune accentul pe războiul de guerrilla cu părintele de acelaşi sex care, ca să-i mai şlefuiască o parte din hormoni, îl ameninţă cu academia militară.
V-a mai fost dor, în anii ăştia de maturitate şi gunoi zilnic şi complicaţii, de candoarea aceea vinovată pe care o conţii şi o împrăştii în jurul tău doar când ai 12 ani? Acum aveţi ocazia triplă de a vă întoarce şi de a recunoaşte că nimic din ce povesteşte Greg nu a fost străin pentru voi. Doar timpul vă desparte de nebuniile vârstei sale, şi poate costumul, cravata, poşeta, propriii copii din camera de alături. Este printre ultimele şanse să râdeţi pe sub mustaţă şi apoi să împărţiţi aceste volume distractive şi înduioşătoare cu juniorii voştri, acceptând, de ambele părţi, că exagerările vârstei, prostioarele, suferinţele, bucuriile nemăsurate, nostalgiile sunt atât de irepetabile, încât merită repetate printr-o lectură relaxată şi aproape mângâietoare.
Un singur defect au paginile astea scrise de mână, cu desene alb-negru: se termină prea repede sub degetele nerăbdătoare şi sub ochii nesătui. Sunt pline de tărăşenii şi de emoţii copilăreşti, dar se duc prea iute, pentru că le parcurgi ca un însetat ce a găsit, în mijlocul deşertului, oaza de viaţă adevărată şi izvorul copilăriei fără sfârşit.