Se ia un autor cu o arie de expertiză bine determinată, un geniu al artelor umaniste a cărui viaţă a stârnit controverse şi o operă neterminată sau încărcată de o simbolistică mult speculată. Se pun cap la cap secvenţe din trecut şi din prezent, primele într-un ritm molcom iar celelalte accelerate de contemporaneitate. Se introduc obligatoriu nişte personaje şarmante, care au darul de a deveni simpatice pentru cititor, dar posedă şi doza necesară de mister pentru a părea la un moment dat nelalocul lor. Căci toate cărţile de genul acesta s-ar sfârşi după o sută de pagini dacă ne-am da seama cine cu cine, cine pe cine şi de ce.
În continuare autorul face dovada erudiţiei sale, introducând în zgomot înfundat de tobe de circ primele elemente ale 
tramei. De obicei o operă de importanţă capitală pentru umanitate, dispărută, o crimă plină de semnificaţii ritualice, o groază de referinţe istorice încurcate şi un decor cât se poate de stilat. Da, aceasta este o condiţie esenţială pentru un thriller modern. Fărădelegile nu se mai petrec în taverne obscure sau pe străduţe rău famate, ci în muzee faimoase, în teatre istorice sau în reşedinţe somptuoase.
Şi toate, dar absolut toate cărţile acestea conţin tot felul de coduri care trebuie sparte apelând la tot felul de citate şi pasaje din operele iluştrilor decedaţi. Nu sunt prea sigură, dar dacă masoneria, Illuminati și Opus Dei au bugete de PR sau BTL, le-au cheltuit foarte inteligent în ultimii 9 ani. Şi vestea proastă e că nici o carte de gen nu iese din tiparul hollywoodian: întotdeauna la final binele învinge. Puţin şifonat, cu vreo cicatrice de beauté, cu nişte amintiri neplăcute sau dezamăgiri personale şi obligatoriu cu mai puţini oameni de încredere în jur.
Scriitura unei astfel de cărţi e simplă şi autorul iertat de chinurile frazării de geniu. Imaginile sunt descrise precum cadrele unui story board pentru o reclamă la pastă de dinţi. Nu faci mare efort urmărind firul narativ, dar tocmai cinematica aceasta primară te prinde. Şi pe măsură ce apar indicii despre conspiraţii mondiale sau măcar continentale, mai scoţi un „îhm“ ca un semnal că detaliul acela a reuşit să te scoată din plictiseala care se instala pagină după pagină. La final te bucuri că s-a terminat şi în mod 
clar la următoarea vizită la librărie vei alege aproximativ acelaşi gen de lectură, poate cu o descriere mai bombastică. Am trecut acum vreo opt ani prin euforia chick lit, o să supravieţuim şi acestui val crizat de dethrill-lit.
Să luăm drept exemple în analiza noastră trei astfel de romane: Codul lui Da Vinci de Dan Brown, Codul Shakespeare de Jennifer Lee Carrell şi Simfonia a X-a de Joseph Gelinek. Despre prima carte cred că n-au auzit doar copiii neconcepuţi încă, deoarece de la apariţie încoace a stârnit diverse reacţii, de la admiraţie profundă pentru geniul lui Brown până la repudiere literară şi dezavuare. Cert este că pe coperta a patra a multor romane de gen de azi apar comparaţii cu opera lui Brown. Deloc măgulitoare, aş zice, din moment ce majoritatea noilor apariţii suferă de boala „şi mai şi, mult mai“. Brown a deschis calea pentru un gen de roman thriller-policier în stil cinematografic şi cam atât. După o vreme s-a făcut linişte. Dovadă că site-ul lui nu mai e actualizat la modul serios de pe vremea când se făcea castingul pentru filmul omonim şi Tom Hanks se gândea dacă Audrey Tautou o să fie o parteneră agreabilă. Faima a trecut pe măsură ce cartea a fost tradusă pe toate continentele şi cititorii care tânjeau la ea au realizat că e doar un thriller obişnuit, însă îmbrăcat cu hlamida cusută cu fir de PR şi bordată cu strategii de marketing.
După Dan Brown a apărut practic o nouă generație de scriitori de thriller în același stil. Și cum cititul este cea mai 
relaxantă activitate, conform cercetătorilor americani, britanici, germani si spanioli la un loc, acest gen de lectură s-a dovedit a fi o alegere inspirată pentru planurile editoriale ale multor edituri.
Romanul de debut Codul Shakespeare al lui Jennifer Lee Carrell a provocat o furtună literară, de data aceasta de bun augur. Profesoara de literatură engleză a reușit să îi prindă în mreje pe toți cei care până la lectura cărții sale erau reticenți la Shakespeare. Au fost cuceriți nu doar de acțiunea alertă și de numeroasele trimiteri la opera bardului englez, ci și de erudiția autoarei și de neașteptatele răsturnări de situație. E o carte care se citește într-o zi, în ciuda faptului că este destul de voluminoasă. Și, cel puțin mie, mi-a deschis apetitul pentru sonetele lui Shakespeare.
Ajungem la Simfonia a X-a a lui Joseph Gelinek. Din nou un roman de debut scris de un expert în opera unui geniu, de data aceasta unul muzical, Ludwig van Beethoven. Joseph Gelinek este pseudonimul unui muzicolog spaniol care împrumută numele unui pianist virtuoz care a fost umilit de Beethoven într-un faimos duel muzical la Viena, la sfârșitul secolului al XVIII-lea. La fel ca alter egoul său, Gelinek cântă și el la pian, dar în plus este compozitor și expert în viața și opera lui Ludwig van Beethoven. El încearcă acum să reconstituie și să popularizeze repertoriul mai puțin cunoscut al compozitorului. Iar acest roman se dovedește a fi o interesantă carte de vizită pentru opera genialului Beethoven.
Acțiunea nu sare din tiparele clasice ale thrillerului modern. Lumea muzicii clasice este profund tulburată când reputatul dirijor britanic Roland Thomas interpretează, într-un concert privat ținut la reședința unuia dintre cei mai bogați spanioli, presupusa reconstituire a primei părți a miticei Simfonii a Zecea de Beethoven. Unul dintre invitații ad-hoc la eveniment, tânărul muzicolog Daniel Paniagua, ascultând această muzică sublimă, devine circumspect: dacă partitura originală a celei de a Zecea Simfonii există și a ajuns în mâinile lui Thomas? Dacă geniul de la Bonn ar fi biruit presupusul „blestem al celei de a zecea simfonii“?, despre care se spunea că aduce moartea compozitorilor care au încercat să o termine? După un sângeros asasinat, care introduce în scenă câteva personaje secundare, începe o periculoasă cursă contra-cronometru în care Daniel aleargă alături de cei care sunt interesați de descoperirea partiturii originale, însă în scopuri nu tocmai oneste, precum cele ale cercetătorului muzical pasionat de Beethoven.
Și ca în fiecare thriller de succes, trebuie descifrat un cod tatuat pe ceafa mortului, trebuie săpat adânc în trecutul personajelor-cheie și este imperios necesară o întoarcere în timp, la Viena, în epoca lui Beethoven. Finalul aduce un coup d’arrêt al cărui protagonist este tot Daniel, într-o scenă demnă de un film cu „Bruce Willis cel care salvează lumea indiferent de cine o atacă“. Am de reproșat câteva scăpări de traducere, însă nu sunt de natură să schimbe înțelesul mesajului cărții. Timp de lectură: 6 ore. Agreabile.
Articol din arhiva NYTBR