de Cristina BAZAVAN
Cineva, nu știu cine, le-a tot spus bărbaților că nu e bine ca ei să plângă. La ce bun să-și arate durerea?!
Dar uneori, chiar și pentru ei, suferința devine ca un cristal de Boemia: grea, clară ( vezi prin ea detalii incredibile), iar fiecare element se leagă de celălalt într-o perfectă compoziție solidă. Și, pentru că n-au voie să plângă, dacă sunt foarte talentați – scriu; sau cântă; sau pictează; sau dansează. Fără patetisme. Fără vaiete. Fără suspine.
Pentru mine, cartea lui P.F. Thomése Copilul-Umbră e cea mai spectaculoasă lecție despre cum să descrii cu simplitate suferința, despre cum să arăți cu bun simț lumii că te doare. 
Copilul-Umbră e o carte despre doliu, despre perioada de după moartea fetiței lui P.F. Thomése, la doar câteva săptămâni de la naștere. Deși are o structură cronologică (de la anunțul medicilor că fetița, Isa, are o problemă și până la zilele de după înmormântare), Thomése nu lasă loc de speranță și-ți spune încă de la început că pierderea a fost inevitabilă, medicina n-a putut salva copilul în vârstă de doar câteva săptămâni.
Într-un fel, din punctul de vedere al construcției, pierzi suspense-ul dar autorul își asumă asta pentru a diseca fiecare stadiu al suferinței lui. Ca în cele trei rânduri- definiții – așezate singure pe o pagină.
„Cuvânt lipsă. Unei femei care-și îngroapă soțul i se spune văduvă, unui bărbat rămas fără soție, văduv. Un copil fără părinți e orfan. Dar cum se numesc tatăl și mama unui copil care a murit?“
Pentru că Thomése e un om al cuvintelor (născut în Olanda în 1958, la prima sa carte- o colecție de proză scurtă publicată în 1991 – a câștigat premiul AKO Literature), pierderea copilului îl duce într-o zonă în care limbajul (ca tehnică) – forma lui subtilă de exprimare – nu mai are niciun înțeles. Nabokov sau Flaubert, cândva preferații lui, nu-i mai inspiră încredere; el simte suferința altfel decât au descris-o ceilalți și li se împotrivește lor, cum vrea să se împotrivească și vieții pe care trebuie să o ducă.
„A trăi mai departe înseamnă mai departe de ea, mereu mai departe. Ne opintim împotriva zilelor, dar zilele nu ne iau în seamă. Ne târăsc după ele, ne împing spre locuri care seamănă frapant cu ceea ce știam. Totuși nimic nu mai e ca înainte.“
Sunt sfâșietoare analizele la rece a ceea ce înseamnă plâns, a balanței incredibile între a păstra în tine ceea ce simți (pentru că e singura cale ca să mai rămână ceva) și a răspunde consolării celorlalți.
„Nu găsim decât cuvinte pe care nu vrem să le rostim. Au gustul gurii altcuiva. Cu cât se vorbește mai mult, cu atât se sporesc și neînțelegerile.“
Copilul-Umbră nu e o carte la a cărei lecturare vei plânge. E însă un scurt roman-poezie – la sfârșitul căruia o să te simți greu pe dinăuntru, o să te doară lucrurile pe care nu le-ai spus și bucuriile pe care nu le-ai împărtășit. Iar explicația pentru asta o să o găsești încă din primele pagini: „Fericirea e acel ceva pe care poți să începi să-l numești când nu-l mai poți găsi.“
Lansată în 2003, cartea de doar 100 de pagini a fost tradusă în 15 limbi și s-a vândut în milioane de exemplare în toată lumea. Copilul-Umbră a apărut în România la Humanitas, în 2008.
P.S. De fiecare dată când văd reporterii de televiziune ambalându-se patetic în relatări de la vreo înmormântare, îmi doresc să le fac cadou cartea asta. E o cale directă de a afla că suferința poate să fie redată și în cuvinte simple, cu un efect incredibil de puternic asupra celui care primește informația. Cu un singur, dar extrem de important detaliu care trebuie respectat: să înțelegi în profunzime despre ce e vorba. Pentru reporter asta înseamnă documentare, documentare, documentare.