Am citit cu mare întîrziere Spovedanie la Tanacu şi Cartea judecătorilor de Tatiana Niculescu Bran. Şi pentru alţi întîrziaţi: vă sfătuiesc s-o faceţi pînă veţi vedea filmului lui Cristian Mungiu care va avea premiera mondială sîmbătă, 19 mai, la Cannes (e în competiţia oficială, se intitulează „După dealuri”).
Întîrzierea lecturii are o cauză simplă: consum excesiv de presă, presar fiind la rîndul meu. Consumul excesiv de Tanacu în doze tabloide, extremiste (şi doar foarte puţine materiale 
atente sau neutre) m-a lăsat pur şi simplu secătuit. Mi s-a părut şi mi se pare că un astfel de caz nu are nevoie de „o părere”. Or tocmai asta a furnizat cu cărţile sale Tatiana Niculescu Bran, o culegere de date, informaţii, mărturii curăţate, atît cît se poate, de spumele senzaţionalului.
Tanacu intrigă şi acum. Îndată ce te apuci să spui povestea morţii Irinei Cornici apar milioane de întrebări despre abordarea corectă. Niculescu Bran crede mult în readucerea în faţă a biografiei victimei, copil de la orfelinat, mereu în apărare faţă de posibile agresiuni sexuale, mereu înfometat, adolescent plecat la muncă în Germania şi revenit cu nişte bani (pe care-i pierde în parte din cauza unor rude care i-au amînat plata unei datorii – aflăm asta din Cartea judecătorilor). O lungă istorie de abuz instituţional românesc (de la orfelinat, pînă la spitalele unde a fost tratată şi biserică) – partea de abuz şi alienare din străinătate e amintită mult mai pe scurt. M-ar fi interesat mult mai mult perioada petrecută la muncă în afară – Irina Cornici îi spune la un moment dat medicului psihiatru cum venise să-şi schimbe paşaportul şi cum prin Germania făcuse grădinărit, îngrijise copii.
La orfelinat, pe lîngă abuzurile celor mai mari, sînt menţionate abuzurile unui fotograf german asupra copiilor – venea, invita fetele la şedinţe de fotografii „sexy”. Autorităţile române au făcut o investigaţie dar au închis-o rapid. Autoarea aminteşte apoi de legăturile acestui fotograf cu un politician puternic din Bîrlad care a ajuns şi primar.
O temă extrem de importantă pe care autoarea o aminteşte în ambele cărţi a fost bîlbîiala autorităţilor BOR. Iniţial au ieşit extrem de dur la atac, s-au lepădat de preotul Daniel Corogeanu. A existat o contrareacţie violentă din partea tradiţionalistă, purist ortodoxă care vedea o ameninţare maximă în duritatea publică a Bisericii ortodoxe Române. După puţina mea ştiinţă în istoria bisericii române, a fost prima şi ultima oară cînd cele două tabere de „oarecum progresişti, ceva mai deschişi către ecumenism” şi aripa dur tradiţională (cu alunecări clare înspre extremisme de tot soiul). Şi preoţi vîrtstnici, trecuţi prin închisoare în vremea lui Ceauşescu şi dominaţi dur de paranoia anti-masonerie, şi unii mult mai tineri precum Savatie Baştovoi au avut o retorică unică: să nu mai fie călcat în picioare de presă părintele Daniel şi cum a putut puterea centrală a BOR să renunţe la un slujitor al său atît de uşor şi atît de ipocrit? Într-un fel aveau dreptate. Apar şi în Spovedanie la Tanacu descrise zelul unor înalţi funcţionari bisericeşti de a acuza înainte să vadă ce s-a întîmplat şi, mai ales, ipocrizia de a nu recunoaşte practici extrem de răspîndite, foarte „la vedere” în multe dintre mânăstirile şi bisericile României.
O carte cinstită, muncită. O poveste teribilă care se tot deschide, tot creşte şi care cred că va readuce la suprafaţă noi controverse şi după difuzarea filmului. Din cazul celebru al Anneliesei Michel (moartă în 1976 după şedinţe intense timp de luni de zile de exorcizare) au ieşit filme horror. Din cazul Tanacu sper să nu iasă ceva previzibil (în sens estic, nu hollywoodian) – Mungiu e în stare să rupă din inerţii.