de VIRGINIA COSTESCHI
Librăria Kretzulescu, marţi pe la ora 17.00: trei cumpărători indecişi, vreo doi studenţi care căutau nişte cărţi anume
şi câteva doamne în vârstă care supravegheau atent cum librăresele aşezau scaunele pentru lansarea cărţii Şi aşa mai departe? a lui Dan C. Mihăilescu.
După ce senioarele s-au aşezat iar cumpărătorii nehotărâţi s-au împrăştiat, apare autorul. Volubil, tot numai un zâmbet, împarte complimente gazdelor topite de atâta atenţie şi îşi întâmpină primii invitaţi. Dau să-l abordez pentru câteva întrebări, dar mă plachează o duduie opulentă de la o televiziune, care îl acaparează pentru vreo zece minute, timp în care în spatele ei se formează o coadă de jurnalişti care să ia de la scriitor „doar câteva cuvinte“. Dar l-au stors de vorbe, căci în clipa în care l-am abordat şi eu, mi-a sărutat mâna politicos şi m-a informat că din păcate nu mai avem timp, apare Liiceanu acuşi-acuşi.
Şi s-a împlinit! A apărut Liiceanu. Dan C abordează frontal: „Ne-apucăm? Ori suntem nemţi, ori valahi!“ Aşadar, lansarea de carte a început, cam aşa:
Liiceanu: Lansăm azi un autor balcanic…
DCM: Ultrabalcanic!
Liiceanu: Nu mi-e uşor să prezint pe unul dintre cei care respiră carte (…) – după care a relatat cum prin anii 70 primea în cutia poştală un fel de revistă dactilografiată care se numea Călăreţul nins şi care era opera junelui Dan C. Mihăilescu. Şi leagă totul de primul dialog dintre Constantin Noica şi Dan C, în care filosoful l-a întrebat „Ce deţii?“ „Nimic“, a venit răspunsul. „Ce ştii să faci?“ „Nimic“, din nou. După aproape 40 de ani, Gabriel Liiceanu a stabilit: Dan C Mihăilescu are competenţa cărţii. Salvează cărţile care fără de el ar dispărea. Pentru că ele există doar atunci când le deschizi şi aţi fi uimiţi să aflaţi câte cărţi mor dinainte să vadă lumea. Ca să mântui o carte, o deschizi, iar Dan C Mihăilescu este omul care te îndeamnă să deschizi cărţi. Şi cum Noica spunea că Eminescu este un semădău (cel care dă seamă) al tuturor cuvintelor din limba română, Liiceanu spune că DCM este un semădău de cărţi. Şi urmează o confesiune duioasă, una dintr-acelea pe care fondatorul editurii Humanitas le face cu zgârcenie: „Am aflat că DCM are vreo opt mesteceni botezaţi, eu am doar doi, Monica şi Virgil“.
Dan C Mihăilescu: Dacă aş fi un om normal, aş mai adăuga la discursul lui Liiceanu doar epitaful care vreau să-mi fie scris pe crucea mormântului de la Cernica: „Viaţa e scurtă, s-o facem lată!“. Îi mulţumesc lui Liiceanu că m-a căftănit, lui H.R. Patapievici pentru perioada la Idei în dialog şi editurii pentru coperta asta frumoasă: nici nu vreau să fiu mai mult decât un abur de cafea şi o pereche de ochelari uitată pe un teanc de cărţi!
Ce spune el despre faimă? „Nu-mi place să fiu eu personajul principal, mie îmi place să lansez cărţile altora. Raportul e cam de 3500 la 10-15. Când vorbeşti atât de mult despre cărţi, scrii mai puţin. De-a lungul anilor mi s-a reproşat că mă prostituez la Pro TV. Ştiţi ce? O fac cu o plăcere fără margini, de mai bine de zece ani!“
Acum vreo patru-cinci ani, Dan C Mihăilescu povestea cu uimire despre notorietatea emisiunii Omul care aduce cartea. Se dusese să cumpere un buchet şi florăreasa, o ţigancă planturoasă şi explozivă, îl recunoaşte şi îi zice: „Mata eşti ăla, Dan Carte Mihăilescu de la televizor! Mă uit la mata, că zici bine!“ Şi era mirat şi încântat că vorbele sale despre cărţi ajung la un public atât de…stratificat.
Dan C Mihăilescu încă îşi mai încântă publicul acela eterogen de la televizor şi mai scoate din când în când câte o carte, pentru publicul său mai elitist. În cartea recent lansată veţi găsi nostalgiile sale pentru perioada Idei în dialog, secrete de budoar din salanele literare ale epocii de aur, pasiunea sa pentru memorialistică şi din când în când lungi liste cu nume de scriitori agreaţi au ba – că tot a zis de cimitire, sunt un fel de pomelnice de vii, să fie sănătoşi.
P.S. N-am renunţat la interviu!