Să citești Omar cel orb e ca și cum ai plonja într-o lume pe care nu o cunoști, dar care te atrage și te incită, pentru că o examinezi de mult din depărtare. Nu e atrăgătoare prin arome, culori, senzații, ci prin duritate și prin faptul că este absolut diferită de tot ceea ce știai până acum despre un teritoriu pe care istoria l-a condamnat la izolare și l-a înzestrat cu o imagine ermetică, impenetrabilă.
Omar cel orb e un roman de stare, de introspecție, de examinare a realității necosmetizate, neajunse încă în mașina de fabricat false interpretări. E o carte inspirată dintr-o pasiune profundă pentru Orient, pentru zoroastrism și pentru o lume pe care mulți o judecă fără să o cunoască.
Daniela Zeca Buzura vorbește în exclusivitate pentru BookMag despre tentațiile Orientului, descoperirea zoroastrismului, pasiunea sa pentru istoria și tradițiile lumii arabe și despre fețele dragostei în acest spațiu – toate legate de apariția romanului care închide Trilogia Orientală, Omar cel orb.
De unde vine fascinaţia pentru Orient şi lumea arabă?
A fost un soi de coup de foudre, fără nici o premeditare, m-am ataşat de acest context dintr-o întâmplare oarecare şi am descoperit că această lume exotică, diferită, răspunde proiectului narativ la care mă gândeam de aproape un deceniu.
Cred că în viziunea narativă pe care mi-am propus-o progresiv, de la Istoria romanţată… la Omar…, a fost răsturnarea acestui raport iubit atât de realişti, dar şi de neoclasici şi de romantici, de a vedea lumea prin individ. Am constatat că abilitatea şi vocaţia mea, dar şi fascinaţia şi interesul meu se centrează pe felul în care lumea se dizolvă, ca sărurile în apă, într-un individ. Practic, îmi place foarte mult să văd atmosfera, momentul, contextul istoric prin hubloul unui singur temperament. E riscant, e dificil, dar îmi place să fac asta, mi se pare că acest fel de a construi un personaj eliptic, nu mai avem de-a face cu personajul dostoievskian sau flaubertian, răspunde apetitului de lectură şi vitezei de lectură actuale.
A fost un context fericit că Orientul Mijlociu, prin atmosferă, exotism, a răspuns acestui plan al meu, fără să fi premeditat. Mai era o tentativă personală: aceea de a 
încorpora lirismul, poezia în proză, şi atunci subtextele Orientului Mijlociu – patosul, retorismul specific, poveştile – s-au pliat foarte bine pe felul meu de a relata pentru acest moment. Am ajuns într-un mariaj perfect cu o lume, dar şi cu limbajul ei, nu doar cu atmosfera.
Fiecare roman al dvs. este o istorie de istorii personale.
E adevărat, ceea ce am numit Trilogia Orientală este de fapt o trilogie atipică, pentru că în ea coerența și omogenitate vin din tematică și din spațiul geografic și nu se creează acele alianțe obligatorii între personaje, nu rămân acele finaluri deschise care așteaptă rezolvări ulterioare. De fapt, romanele duc de la unul la celălalt – în manieră distinctă, cred eu – niște obsesii auctoriale, precum diferențele dintre sexe, cum îl tolerăm pe celălalt – diferit și necunoscut, alteritatea – care cred că este miza și tema a tot ceea ce scriu. Am încheiat un ciclu oriental pe această chestiune a alterității și a felului sexelor de a se raporta unele la celelalte.
Pasiunea pentru zoroastrism a venit ca o continuare a interesului pentru Orient.
Da, a fost o fericită întâmplare. Până să încep documentare pentru spațiile pe care urma să le văd, din ignoranță credeam că zoroastrismul e un cult, o etapă spirituală istorică încheiată. Știu și istorici ai culturii care aveau aceeași impresie, dar a fost o surpriză plăcută să constat că lucrurile stăteau cu totul altfel. M-am livrat în totalitate acestei revelații și cred că am avut o mare șansă. Dacă eram antropolog aș fi scris cu siguranță un volum consistent despre acest fenomen al unui cult milenar. Zoroastrienii din Yazd-ul actual spun că sunt 3759 de ani de la revelația lui Zarathustra. UNESCO tocmai a aniversat 3000 ani de la profeția lui Zoroastru. E important că fenomenul este viu, e rezistent și că nu s-a stins.
Cum ați ales subiectele celor trei romane care alcătuiesc trilogia orientală: Istoria romanţată a unui safari, Demonii vântului şi Omar cel Orb?
Eu am ales lumile, contextele, temele, iar protagoniștii au venit ei spre mine. Idila dintre o europeancă pe care nu am văzut-o niciodată și fiul prietenei mele musulmane care m-a găzduit. După aceea, am văzut în 5 ianuarie pe CNN turnul Burj Khalifa în Dubai și atunci a înflorit în mintea mea povestea șeicului și tot ce mai e în trama epică.
Cu Omar a fost această apropiere neașteptată de zoroastrism care e un fel de creștinism incipient perfect, absolut coagulat și foarte modern, pentru că e un cult care nu are predestinare, e mai mult o teologie a acțiunii. După ce am fost îndrăgostită de literatura antică orientală, Avesta zoroastrienilor mi s-a părut cel mai incitant poem liturgic pe care l-am citit vreodată. Cred că cinci luni din cei doi ani cât m-am ocupat de carte le-am cheltuit doar ca să mă pot desprinde de tentația de a traduce din franceză și engleză aceste versete. Câteva sunt în carte, probabil că mai multe ar fi riscat să transforme romanul într-o carte de rugăciuni.
Sunt multe referințe și cuvinte arabe în Omar. Pentru cineva care nu v-a mai citit, e puțin complicat.
Da, de aceea am pus și o prefață explicativă, în care cred că am clarificat multe aspecte încă necunoscute despre Orient. Cred că și istoric e un bun apendice pentru a scoate din mintea celor care, ca și mine înainte, credeau că unele lucruri sunt încheiate, trăite. Dar am simplificat cât am putut.
Care dintre aceste cărţi v-a solicitat cel mai mult?
Cred că Omar este cel mai elaborat, pentru că m-am trezit într-un context inflamat, așa cum suntem și acum, trebuia să merg oarecum pe vârfuri față de toate clișeele și prejudecățile care se se referă la Iranul actual și care diabolizează această axă a răului fără să știe de fapt cum stau lucrurile și câte civilizații suprapuse sunt în acest spațiu istoric. Atunci, toate aceste prudențe m-au făcut să fiu foarte atentă, foarte elaborată, m-au solicitat mai mult decât în celelalte documentări. În plus, acest spațiu, spre deosebire de zonele oriental-arabe ale Orientului Mijlociu, spațiul persan, îl simt ca un soi de bulb împachetat în mai multe foițe – am spus undeva că arată ca o ceapă – mi-a impus să fiu foarte ordonată, foarte antetă, să fac o schimbare de ton. E complicat să vorbești despre o lume fără să o judeci și eu cred că asta am reușit să fac. De fapt, Omar cel orb e o carte a unor structuri neconsolate, la sfârșitul ei nu există foarte multă speranță. Și Estul European recent, și Orientul, lasă cam aceeași perspectivă sumbră pentru individ ca lume mică.
Cele trei romane nu seamănă între ele şi arată, fiecare, un autor diferit. Cum reuşiţi aceste metamorfoze, de la o carte la alta?
Mă bucur, pentru că de obicei se spune că un autor scrie aceeași carte. De acord, dar riscând să o spun în același limbaj și în același ton practic se manierizează. Au fost sceptici, chiar de la Istoria romanțată… care au spus că a doua și a treia carte vor fi deja predictibile. Scepticismul lor m-a pus în gardă. Cred că am avut cititori de elită, dar și campioni ai superficialității, care n-au văzut în primele două romane decât parfumurile, pietrele, entropismul…fără să meargă în profunzimi.
Dragostea apare în toate cele trei romane, de fiecare dată altfel. Câte feţe are dragostea în Orient?
Pentru mine a fost cea mai mare provocare această temă a erosului și a iubirii, în general. Numai vizitând și cercetând acea lume, indiferent că e vorba de Africa de Nord, de Emiratele Arabe sau de Persia, lucrurile stau cam la fel.
Trebuie să ne închipuim că sunt cel puțin trei ipostaze: doi tineri care s-au văzut o singură dată sau cel puțin de 2 ori înainte de mariaj și se căsătoresc – sunt doi străini care au fie posibilitatea să se descopere și să se îndrăgostească, fie să schimbe asta cu o distanță perpetuă și cu îndârjire, înlocuită pe alocuri cu prețuire și o răceală politicoasă (am văzut și asta), ori să ajungă adversari pe viață. În toate aceste contexte, iubirea are foarte multe forme.
În Persia mai e ceva: în Coranul islamic reinterpretat (ca și în Omar) ai o nevastă permanentă dar ai și o sighe – o nevastă provizorie – în majoritatea cazurilor am constatat că deși iubirea înflăcărată era alături de soția provizorie, toți partenerii țineau la aparența onorabilității familiale alături de soția oficială. Toate aceste retractări, subterfugii, ezitări, dau un spectru extraordinar ideii de iubire și cred că nici n-am terminat de povestit despre toate aceste nuanțe care încap în ipostazele erosului.
Mai e o situație deloc de neglijat: de multe ori m-am purtat ca un sociolog și ca un antropolog. Am intervievat foarte mulți bărbați și femei; foarte multe persoane tinere mi-au spus, la Teheran, exact așa: „Îl respect pe viitorul meu soț, am încredere în el, ne vom căsători, vom fi doi-trei ani îndrăgostiți, dar după aceea fiecare își va vedea de viața lui“. Am fost stupefiată, pentru că acest răspuns era comun multora. E ca și cum ai trăi o primăvară frumoasă, după care totul intră într-o repetabilitate verificată și tot patosul iubirii trece în culise.
Nu e paradoxal cum această societate are o concepție relaxată despre viața de cuplu și în același timp eclozează fundamentalismul?
Ba da. De aceea trebuie să privim cu prudență și înțelegere lumea orientală. De exemplu, în Persia actuală mirii, înainte de nuntă, se duc în Shiraz, deschid culegerea de poeme a lui Hafez și ce citesc acolo constituie o profeție pentru viitorul lor împreună. Îl interpretează ca pe un oracol. Ori, când începi o relație pe baza unui act de divinație pe poezie pură, în același spațiu în care teocrația și restricțiile Shariei imprimă niște reguli de neînțeles, te întrebi unde e adevărul. Dar acesta e spiritul real al acestor oameni și de aceea orice absolutizare și orice sentință înseamnă un risc. Iranul profund este cel al unor oameni inteligenți, disponibili, care stau, ca și România în trecutul nu prea îndepărtat, sub o dictatură, dar viața lor reală e dublă sau triplă, însă îmbogățită cu toate nuanțele interiorității, chiar dacă aparent sunt niște conformiști.
De ce se mai căsătoresc dacă primesc o previziune nefericită?
Nu știu dacă vin din trecutul guvernat de zoroastrism, dar ei își închipuie că liberul arbitru le paote îmblânzi destinul; Coranul nu le spune asta. Dar preceptele zoroastriene permiteau schimbarea. Sufletele merg la judecata de apoi, iar după ce ies de sub umbra greșelilor pe care le-au făcut, au dreptul să urce la ceruri. Această înțelegere a consecințelor propriilor alegeri este ceva extraordinar de modern și de evoluat.
Cum ar fi arătat Iranul dacă zoroastrismul ar fi fost religia dominantă?
Aici cred că un antropolog sau un istoric al religiilor ar fi răspuns mai adecvat, dar eu cred că ar fi fost o lume la care ne-am fi uitat cu invidie pentru toleranța ei și pentru spiritualitatea ei. Ar fi fost o lume în cerc. Cercul, ca linie continuă induce ideea că faptele tale au un răspuns care vine către tine și totul se întoarce la punctul de pornire. Din această concepție spirituală, cred că ar fi fost o lume de invidiat. Și în Iranul de azi zoroastrienii sunt căutați și foarte respectați. Iranienii au un proverb care spune că dacă sunt șapte deținuți într-o închisoare, niciunul nu e zoroastrian. Și asta spune multe.
Omar cel orb este o carte foarte densă, fiecare detaliu e atent cântărit. Câtă vreme i-ați căutat forma finală?
Cred că, implicând aici și documentarea, sunt doi ani și jumătate încheiați. Poate ar fi durat mai puțin dacă aș fi făcut doar asta. M-a bucurat aprecierea cititorilor de elită față de construcția cărții, de elaborarea frazei. Este de fapt responsabilitatea autorului de a vorbi despre ipostaze profund umane fără să te joci cu ele, fără superficialitate.
Am constatat că în istoria exilului european sunt câteva invariante, ca în lingvistică, care se probează. Spaima de moarte, religia pe care o aveai înainte de exil și copilăria sunt trei permanențe care revin în primii zece ani de exil. Toată lumea a vorbit despre asta, și bărbați și femei. Mi-am dar seama că nu e o temă care poate fi tratată oricum.
Romanul include multe episoade inspirate din realitatea iraniană a ultimelor decenii. Unii l-au perceput drept antiislamic. Credeți că va deranja?
Cartea aceasta are niște cruzimi atestate. Dacă le evitam, aș fi mințit. Am vrut să fiu radiograful acestei lumi și nu puteam să evit anumite lucruri. De pildă, cazul Shahlei Jahed poate fi regăsit printr-un singur click pe youtube. A fost execuția 146 a anului 2010; a fost executată și a primit condamnarea la moarte la 1 decembrie, exact cum am scris în carte. A fost un caz îndelung dezbătut la Teheran, îndelung dezbătut în Europa. La Paris și la Londra au fost manifestații de protest pentru ea. Soții de președinți au trimis petiții pentru eliberarea ei din închisoare.
Cei care cred că e o carte antiislamică ar trebui să se gândească la faptul că atunci când o femeie tânără rămâne aproape 9 ani într-o închisoare de maximă securitate și avocații ei reușesc să amâne, în acest timp, condamnarea la moarte, înseamnă că aceste legi nu sunt primite și privite cu resemnare. E o lume care-și caută tot timpul busola, o lume care merge tot timpul spre modernitate și spre adaptare și atunci asta ne îndepărtează de orice idee a unui Iran obscur, de lume care nu înțelege. Astea sunt consecințele nefaste ale unor legi reinterpretate și ale unei teocrații pe care istoria recentă o va rezolva. Sub învelișurile ei e o lume în mișcare despre care nu putem vorbi reducând-o la absurd.
Omar îmi pare un învins de istorie, înstrăinat de ţara natală din speranţa de a-şi redefini calea. Dumneavoastră cum îl vedeți?
Pentru mine e o reiterare a dovezii că nu poți fugi de tine însuți, pe de o parte, iar ca destin individual e un neconsolat. E un om dintr-o lume globală care nu se poate consola, care are niște așteptări și care întotdeauna primește mai mult sau altceva decât ceruse. E o scenă în carte, în care Omar își dorește foarte mult un covor, dar pentru că acesta fusese deja arvunit de un client, bunicul său îi dă unul cu fir de argint. Asta era departe de așteptările și aspirațiile lui și se pare că viața, prin rețeaua asta încâlcită de promisiuni și de recompense, îi răspunde totdeauna altfel decât credea. Cred că așa se întâmplă cu majoritatea dintre noi, care de multe ori primim alte recompense decât așteptam.
Cum aţi construit relaţia dintre Omar şi soţia lui – care a fost ingredientul lipsă?
E o relație insuficientă, iar această insuficiență vine din faptul că fiecare dintre ei, în mod separat dar perfect logic, nu poate rezolva proporția dintre tradiția pe care o duce în sânge și în deprinderile sociale, maritale și ceea ce lumea globală le cere. Ghazal e o avocată competitivă, reușește, e adaptabilă, modernă. În subtextul ei de femeie persană sunt multe ciocniri între tradițional și modern. Atunci, faptul că Omar are o opțiune contradictorie pentru Veterinara, o femeie cu multe controverse, denotă un singur lucru: ea e pentru el modelul unei femei libere, care aparent nu are dependențele pe care el ca bărbat le simte înlăuntrul lui și pe care Ghazal le aducea în mariajul lor.
Îmi amintesc scena în care Omar află de la fiul lor că Ghazal e acuzată de adulter și în loc să arate compasiune, întreabă foarte cinic dacă chiar l-a înșelat.
Reculul de două fraze al lui Ghazal, care este esențial pentru mine, este acela când regretă, la un moment dat, că și-a lăsat libere judecățile de femeie față de bărbatul Mohammad Khani în fața altui bărbat, care era avocatul principal și față de care, teoretic, logic, era aliatul profesional, susțineau împreună apărarea unei acuzate. Cu toate astea, ea pleacă acasă, copleșită de sentimentul că și-a lăsat niște umori, niște empatii libere față de un bărbat care nu le va înțelege.
În lumea aceea, bărbații și femeile se intersectează într-un moment esențial și apoi se despart în lumi paralele.
Noi, europenii, de obicei suntem grăbiți să aducem la un numitor comun celelalte lumi. De pildă, în recuzita erotică, n-o să înțelegem niciodată ce obiect magic și excitant este părul femeii pentru bărbatul arab. Acolo, o femeie de orice vârstă care are părul scurt, e o persoană castrată, aproape exclusă. Podoaba capilară e un obiect erotic aproape fetișizat. Eu mi-am dat seama că au un cod de interpretare diferit de al nostru și dacă nu citim la fel, suntem în afara chestiunii.
Așa se întâmplă și cu Ghazal – replici, sentimente care trebuie intepretate din interiorul acelei lumi. Teheran și Yazd sunt orașe ale femeilor contemporane, ele duc lumea înainte și vor fi întotdeauna cu un pas înaintea momentului. Ele sunt semnalul care dezgheață cutume, obiceiuri învechite.
Destinul tragic al lui Omar este cumva anunţat de atmosfera întunecată a fermei la care se stabileşte, în țara de adopție (care nu e niciunde numită).
Mulți au descifrat abuziv că Omar ajunge în România. Toate țările din Estul European seamănă între ele, așa că eu m-am referit la zonă în mod generic. Am ales să îl prezint astfel după ce am cercetat exilați persani din România, dar și de la Paris și de la Londra.
Ei erau niște personaje ale exilului și nu ale Londrei, Parisului sau Bucureștiului. Duceau aceleași tristeți, aceleași neliniști și lumea lor era înfricoșătoare, erau tot timpul urmăriți de frica lor de-acasă și de crisparea dacă vor face sau nu alegerea mai bună, schimbând lumea lor nativă cu cea nouă, care nu se știe cât îi compensează și ce le oferă.
Am mai descoperit o realitate otrăvită: majoritatea exilaților orientali sunt buni antreprenori în țările de adopție și trimiteau și acasă bani, dar cu cât aveau această stabilitate financiară, cu atât tristețea lor structurală devenea mai vizibilă. Nu știu dacă e vorba de o ruptură, cât de insecuritatea că au rătăcit drumul, au pierdut orice răspuns.
„Lumea e doar o poveste de dragoste, de moarte ori de atac”, spuneţi în carte – de ce?
Chiar cred asta. Dacă ar trebui să dau eu însămi o definiție pentru Omar, cred că ar fi un soi de declarație de dragoste pe un câmp de luptă. E o carte care vorbește despre o lume diferită ca să ajungă într-o lume globală, în care ne recunoaștem toți. Lumea diferită a Orientului m-a ajutat să rămân curioasă, la distanța optimă. Dacă ar fi fost să scriu despre România, simt că aș fi fost un spectator foarte implicat. Așa am avut destulă forță să povestesc și destulă obiectivitate cât să spun adevărul fără a exagera, acolo unde era cazul.
Interludiul cu Shams şi dervişii dansatori – o scenă dintr-o lume dispărută, cred eu. Cât mai contează spiritualitatea şi tradiţia?
Sunt câteva revelații orientale care nu aparțin doar acelui spațiu ci umanității, trăirilor noastre ascunse și bine păstrate. În Orient, de pildă, femeile se ajută între ele, au acest cult, prietena e un fel de oglindă a ta și nu poți să o trădezi. Noi am pierdut asta. La fel cu soțul, ele se dedică dintr-o credință a feminității. Orice casă orientală e o lume importantă și grea. E greu de închipuit încă, dar acolo au încă momentul festiv al cinei.
Finalul cărţii este ambiguu, aproape dramatic.
La modul narativ, cartea traduce fascinația și frica pe care eu le-am trăit zi de zi în Orient, în oricare dintre țări. Am fost fascinată și înfricoșată, iar finalul e o cheie a întregului context. Când trebuie să o pedepsească după lege pe o exponentă a femeilor, oamenii ezită, unii chiar plâng, alții nu vor să se conformeze. E un moment de ruptură și de derută care anunță că lucrurile sunt în transformare.
E vreun personaj feminin care vă oglindește, măcar un pic?
Cred că implicarea și idealismul cu care Ghazal se luptă până în ultima clipă, contaminându-l chiar și pe scepticul Sharudi, colegul ei avocat, mă reprezintă. Se contaminează de tăria ei și de perseverența cu care se implică. Cred că aceasta este și o latură a mea. Ghazal e singură contra vântului.
Dacă ați putea trăi doar din scris, ați face-o?
Da, pentru mine ar fi o fericire supremă, pentru că aș fi într-o lume fără prea multe servituți. Într-o lumea numai a literaturii aș fi în elementul meu.