Băiatul cu pijamale în dungi
de John Boyne
224 pag. Editura Rao
Protagonistul cărţii Băiatul cu pijamale în dungi (Rao) este Bruno, un băiat de 9 ani a cărui familie se mută brusc dintr-o casă mare din Berlin într-un loc pustiu şi îndepărtat, al cărui nume copilul îl înţelege ca „Au-şpriţ“. Tatăl său, un bărbat sever şi distant, dar care nu e totuşi lipsit de blândeţe paternă, a fost promovat în funcţia de comandant. „Au-şpriţ“ este doar una dintre cele câteva gafe translingvistice menite să arate că acest băiat are ceva special: el se referă adesea la un personaj numit „Furia“, care a venit la cină la un moment dat. Cititorii adolescenţi care ştiu că Auschwitz a fost un lagăr de exterminare nazist şi că Hitler era numit Führer vor recunoaşte greşelile de pronunţie ale lui Bruno.
Inocenţa lui Bruno se degradează treptat, deşi nu dispare niciodată cu totul. Sora lui mai mare, Gretel, încearcă să-i explice situaţia uneori, dar băiatul e lăsat, în mare parte, pe cont propriu când vine vorba să înţeleagă de ce, spre exemplu, unii oameni din „Au-şpriţ“ trăiesc împrejmuiţi de sârmă ghimpată. Sunt evrei, îi explică Gretel, iar el se întreabă care e diferenţa: „«Ştiu că noi nu suntem evrei», spuse Bruno dezamăgit. «Te întreb, dacă noi nu suntem evrei, atunci ce suntem?» “ „«Suntem opusul lor», zice Gretel, răspunzând repede şi părând mult mai satisfăcută de acest răspuns. «Da, aşa e. Suntem opusul lor».“ „«Bine», spuse Bruno, mulţumit că lămurise în sfârşit problema. «Şi Opuşii trăiesc dincoace de gard, iar evreii, dincolo»“. Curiozitatea îi e stimulată de prietenia cu Shmuel, băiatul din titlul cărţii, care e unul dintre deţinuţii evrei din lagărul condus de tatăl lui Bruno. Conversaţiile lor prin gard demonstrează inocenţa lui Bruno şi totodată decenţa sa înnăscută (băiatul are o repulsie instinctivă faţă de Führer, de pildă), precum şi diferenţa uriaşă dintre situaţiile celor doi, lucru pe care Shmuel îl recunoaşte mai repede decât tovarăşul său. Totuşi, nici unul dintre ei nu e în stare să înţeleagă întreaga monstruozitate a lucrurilor care se petrec cu ei şi în jurul lor.
Boyne pare să se lase condus de impulsul de a stârni curiozitatea cititorilor din şcoala generală faţă de ororile de la Auschwitz, manifestând totodată dorinţa de a-i proteja de imensitatea şocului. Îşi asumă riscul de a transforma cronica unei atrocităţi într-o poveste lacrimogenă, aşa cum a făcut Roberto Benigni în La vita è bella. Stilul cărţii – un soi de inexpresivitate ingenuă – e cel al unei parabole sau al unui basm. Iar Boyne îşi încheie povestea în cheie calmantă, care e evident menită să fie un punct de sprijin: „Fireşte că toate acestea s-au petrecut cu multă vreme în urmă şi niciodată nu s-ar mai putea întâmpla aşa ceva. Nu în prezent“. Mesajul explicativ al autorului enunţă foarte clar lecţia că „gardurile precum cel din centrul Băiatului cu pijamale în dungi încă mai există şi e puţin probabil ca ele să dispară de tot vreodată”. Oricât de greu ar fi să combaţi această afirmaţie, e la fel de greu s-o accepţi întru totul.