În vacanţă am fost în Sicilia şi, gândindu-mă acum la acea călătorie, în primul rând îmi vine în creier o dimineaţă de vară, cu un cer albit de căldură. Stăteam pe un trotuar şi mă holbam la un controlor de trafic, care cărăbănea la greu o granita cu pâine. Rupea câte o felioară şi-o mozolea în zăpada din cutia de plastic. Sicilianul nu avea mai mult de 35 de ani, cu toate că peste faţa cam necăjită părea să fi trecut mai multă vreme. La un moment dat, cineva a început să strige din toţi rărunchii: Nino, Nino! Era un tip mărunţel şi mult mai terfelit ca mâncătorul de granită. Se agita de pe cealaltă parte a 
străzii, iar în strigătul lui era o precipitare maximă, ca şi cum s-ar fi produs în curând sfârşitul lumii şi n-ar mai fi apucat să-i transmită lui Nino cel mai important mesaj al vieţii lui. Mai mult, numele lui Nino era strigat aproape cu patimă. De fapt nu striga pur şi simplu, ci cânta vocala interioară, în aceeaşi măsură, cu regret, cu pasiune şi cu o maximă euforie. Peste capetele celorlalţi sicilieni, pe deasupra autobuzelor şi pe lângă urechile mele, glasul omului suna ca şi cum ar fi spus Oh, Doamne, în sfârşit te-am găsit! Ce m-aş fi făcut fără tine pe ziua de azi?! – Ni-no, Ni-no, Ni-no! Mărunţelul şi-a fluturat mâna şi-a trecut strada. Nino s-a întrerupt din mâncat, iar piticul l-a pupat pe amândoi obrajii. Atât. Apoi a întors spatele şi s-a cărat exact cum venise, lăsându-l pe Nino să-şi termine granita sub cerul de vară. La cât se agitase te-ai fi aşteptat că are o treabă mai serioasă. Însă omuleţul vruse doar să se pupe cu Nino, care oricum părea destul de obişnuit cu astfel de chestii.
Această întâmplare de 30 de secunde mă urmăreşte încă. Nu pentru că ar avea un mesaj demn de anale, ci pentru că în ea se află datele acelei predispoziţii pe care unii o numesc inspiraţie. Scrisul are o geografie erotică. Sunt locuri de care mă îndrăgostesc şi din care apoi las câte puţin pe oriunde aş trece. Cu o singură condiţie: ca acolo să existe un punct evocator infim şi familiar numai mie. Cerul de vară şi strigătul tonic fac parte din fiinţa mea, mai exact din cilii fini care trepidează în glandele dorinţelor, ale celor mai rudimentare, de fapt, dintre dorinţele omeneşti. În plus, mai este şi sărutul celor doi sicilieni. Recunosc, şi mie-mi place să trec strada cu gălăgie mare, numai ca să mă pup cu Nino.
Carte de vizită:
Doina Ruşti este una dintre cele mai cunoscute scriitoare contemporane. Romanul Fantoma din moară (Polirom, 2008) a fost nominalizat la patru premii importante şi distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România. A mai publicat romanele Omuleţul roşu (2004), Zogru (Polirom, 2006), Lizoanca la 11 ani (2009), precum şi un puzzle narativ — Cămaşa în carouri şi alte 10 întâmplări din Bucureşti (Polirom, 2010), Patru bărbaţi plus Aurelius (Polirom, 2011). Unele dintre scrierile sale au fost traduse sau sunt în curs de traducere în bulgară, franceză, spaniolă, italiană şi maghiară.
Printre distincţiile care i s-au acordat se numără şi Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (2006), Premiul revistei Convorbiri literare (2006), Medalia de Aur a Schitului Darvari pentru merite literare (2008).
Imagine scriitoare: www.doinarusti.ro