Dorothy Hare, fiica de preot a lui Orwell, are un talent extraordinar atunci când vine vorba de sacrifii inutile din viața de zi cu zi spre binele celor din jur. Rutina zilnică a tinerei este consumată în gesturi alese parcă să-şi distrugă orice urmă de confort. Se trezește zilnic la 5 și jumătate dimineața, se îngrijește personal de micile treburi gospodărești – ba face chiar și baie într-o cadă cu apă rece doar ca să nu consume cumva, din greșeală, apa caldă destinată bărbieritului tatălui său. Mănâncă mai puțin și mai prost decât ceilalți din casă – pentru a face economie (tatălui ei îi place mâncarea de calitate însă nu suportă să o plătească). Pentru orice gând pe care-l consideră necurat Dorothy se înțeapă cu acul unei broșe pentru a se pedepsi. Mai grav este că deși ea are un simț al datoriei față de ceilalți extrem de bine dezvoltat și se sacrifică 
intereselor acestora, nimeni nu-i aprecieză cu adevărat gesturile. Parohul sătucului Knype Hill, tatăl ei, un personaj egoist, tiranic și meschin, cunoaște foarte bine slăbiciunile fiicei. Profită de ele din obișnuință și nu este impresionat de gesturile fetei pentru că le consideră normale.
Dorothy, tânără femeie a anilor 30, nu are viață socială și nici nu se gândește la posibilitatea unei relații fizice cu un bărbat, pentru că are o părere extrem de proastă despre sex. Nici nu e de mirare, societatea catolică din Anglia acelor ani considera relațiile sexuale (chiar și cele conjugale) ca fiind doar niște manifestări ale instinctelor animalice ale bărbaților. Iar pe de altă parte, ea își reamintește constant câteva scene de amor pe care le-a surprins între părinții ei, pe când era încă un copil. Pentru ea sexul este mai mult o pedeapsă și n-are nici o legătură cu iubirea. Dorothy pare chiar și din acest punct de vedere un personaj de poveste, incredibil. Însă este de fapt o antieroină. Iar victimizarea ei devine uneori mai degrabă dovada enervantă a unei instabilități psihice decât a unui caracter nobil. Lucrurile însă nu sunt niciodată atât de simple, ea depinde practic toată viața de cineva: de tată pentru a avea o locuință și un pat, de verișoara tatălui pentru un loc de muncă, de un vagabond pentru mâncare etc. Viața fetei de preot este o continuă muncă în folosul acelora care știu cum să o exploateze.
Dorothy își pierde la un moment dat memoria și chiar și credința în Dumnezeu și ajunge din mica parohie în care este preot tatăl său, în suburbiile Londrei, îngroșând rândurile oamenilor străzii. Apoi lucrează ca profesoară a unei școli particulare, însă eșuează și este nevoită să renunțe. În jurul său decorurile și oamenii se schimbă rapid, dar ea nu se poate schimba radical și rămâne aceeași tânără nefericită, mereu exploatată, mereu lipsită de afecțiunea celorlalți.
Romanul, chiar dacă inspiră o atmosferă a la Dickens, morbidă și mohorâtă – este foarte actual măcar pentru că tiranii și metodele lor meschine de a manipula pentru a obține ceea ce vor au rămas la fel. Comunitățile și felul în care indivizii se influențează unii pe alții au rămas neschimbate, iar cu siguranță că lipsa banilor la fel ca și excesul lor au aceleași efecte negative asupra tuturor. Romanul este foarte bine scris. Însă istoria cărții care a fost publicată prima dată în 1935 este destul de complicată. Orwell îi scria executorului său literar în 1945 că romanul nu ar trebui retipărit decât după moartea sa – pentru cele câteva lire pe care le-ar putea (eventual) aduce moștenitorilor săi. Se pare că unul dintre motivele pentru care Orwell ar fi fost destul de sceptic cu privire la O fată de preot este faptul că a fost nevoit să renunțe la numeroase pasaje despre școlile particulare și abuzurile comise de conducătorii acestora și considera că acest lucru ar fi știrbit într-un fel calitatea literară a romanului. Această auto – cenzură la care a fost nevoit să recurgă scriitorul a fost impusă de către editura Gollancz ca urmare a multiplelor scandaluri în care a fost implicată. Gollancz publicase în acea perioadă romanul scriitoarei Rosalind Wade al cărui subiect era același – inutilitatea sistemului de învățământ privat, iar opinia publică a fost de-a dreptul șocată să afle că școlile private erau mai degrabă instrumente de tortură decât sprijin cultural pentru tinerii secolului.