Nimic nu mi se pare mai curgător decât scrierea lui Baricco. Mai blând, mai mângăietor, mai firesc, mai puţin studiat, mai puţin preţios şi totuşi atât de strălucitor. Alessandro Baricco are darul cuvintelor mai mult decât oricare scriitor contemporan la care mă pot gândi. Poate şi pentru că mă aflu şi sub influenţa cărţii sale Emaus, care e încâlcită în felul ei şi clară şi neguroasă, dar şi luminoasă în acelaşi timp, complexă în esenţa sa pură şi atât de comună.
Căci în Emaus autorul italian vorbeşte despre cât de mult doare trecerea de la copilărie la vârsta adultă şi cum rănile de atunci nu se vindecă niciodată, chiar dacă nici nu ne dăm seama că ne-au fost provocate.
Patru prieteni şi o fată. Mă rog, mai multe fete, dar una singură, Andre, care reuneşte calităţile şi păcatele femeii ideale, zămislite în mintea de puştan de paisprezece ani. Cei patru cresc împreună şi diferit, iar prieteniile din copilărie se uită cu greu şi te definesc până la final. Andre nu e cuminte. E ispita extremă, cunoscută şi cunoscătoare, fata 
rea, monstrul sexual, care se flutură prin orizonturile lor liniştite de băieţi care cântă la biserică şi care fac voluntariat la spital. Andre e viaţa însăşi. Ei, dintr-un motiv sau altul, dar mai ales dintr-o mult invocată teamă de Dumnezeu şi de ei înşişi, refuză încă să o accepte şi să o trăiască aşa cum e ea, pe alocuri uşuratică şi vulgară. Şi a tuturor.
Pe parcurs, Baricco recurge şi la o parabolă biblică. Despre Iisus şi despre cum a apărut el, după Înviere, în faţa şi în calea a doi bărbaţi care mergeau dinspre Ierusalim înspre orăşelul Emaus. Cei doi habar nu aveau cine este călătorul, care le-a împărţit la un moment dat pâine şi vin şi s-a făcut nevăzut. Atunci ei şi-au dat seama că Iisus este viu şi s-au întors din drum ca să spună tuturor întâmplarea.
Această parabolă este dedicată, alături de povestea cu Andre, descoperirii, surprizei, intrării într-un adevăr sfânt, pentru că este vorba despre propria existenţă. Cei patru tovarăşi cresc şi, pe parcurs, deşi valorile li se mai cutremură şi depăşesc unele şocuri pe care le credeau iniţial de netrecut, îşi croiesc personalitatea, fiecare cu ajutorul şi participarea celorlalţi trei, dar şi prin trăirile şi enigmele dezlegate de fiecare dintre ei.
Este fascinant jocul din tonul naratorului, unul dintre cei patru adolescenţi care se chinuie, cot la cot, să crească. Uneori vocea este a puştiului catolic, provenit din mijlocul cenuşiu al clasei muncitoare, este naivă, hazoasă, faţă de care ne trebuie multă îngăduinţă. Alteori este un glas mai gros, al adultului în care s-a transformat, probabil, copilul fascinat de Andre cea păcătoasă şi morbidă. Căci aşa e procesul ăsta de creştere, pe mii de voci, pe mii de creieri, încâlcit şi parfumat, debusolant în multe puncte. Viaţa e greu de recunoscut, nu doar adolescenţii suferă de orbirea aceasta, ci chiar oamenii în toată firea.
Baricco ne spune, cu toată căldura de care este el capabil, că tinereţea şi mai ales drumul spinos către ea nu trebuie luate în derâdere. Căci toţi am trecut sau vom trece pe acolo şi nu e uşor. Că nu înţelegem mare lucru şi că aripile noastre, care cresc înspre Dumnezeu sau înspre Andre, sunt friabile şi muritoare.