Emil Andreev este un scriitor a cărui operă a depăşit de câţiva ani graniţele Bulgariei natale şi ale Balcanilor. Cărţile sale sunt traduse în multe ţări şi au un succes nebănuit la public. Un interviu în exclusivitate pentru BookMag, la apariţia romanului Râul de sticlă la editura Humanitas.
Râul de sticlă are acţiunea în prezent, dar de fapt este guvernat de trecut. Se pare că aceasta a fost reţeta care v-a ajutat să câştigaţi cititori la nivel internaţional. V-aţi aşteptat la acest succes impresionant?
Drept să spun, nu. Este primul meu roman şi când l-am terminat, în 2004, nu m-am gândit la vreun succes. Fusesem impresionat de o biserică adevărată şi de ornamentele ei din piatră, dar mai ales de legenda a căror protagoniste erau. Este o clădire unică, unele detalii sunt expuse la Muzeul Naţional al Bulgariei. Acţiunea are loc în prezent, dar ceea ce este în fundal – iubiri imposibile, înşelăciuni, dileme morale, eterna căutare a dreptăţii etc. – vin din trecut şi rămân teme perene. Vechiul concept despre viaţă ca un râu este aici răsturnat; ce rămâne din noi înseamnă pasiuni şi vise inexplicabile. Metaforic, râul vieţii se preschimbă într-o umbră cristalizată, de aceea l-am numit de sticlă. Poate că aceste idei luate din documente vechi şi filozofia dualistă a bogomililor, ca o contrapondere la pasiunile eroilor din prezent, au creat acest aşa-numit succes. Trucul la fiecare poveste de succes este să fie bine spusă. Sper că am reuşit, cu acest roman.
Bogomilii şi legendele locale sunt o prezenţă puternică în roman şi mă bucur că am aflat lucruri noi despre aceste subiecte. Cât timp v-aţi documentat pentru această carte? 
Am făcut foarte multă muncă de cercetare, cam jumătate din timpul scrierii cărţii. Am descoperit multe fapte şi artefacte necunoscute, neglijate sau explicate superficial. Credinţa şi filozofia bogomililor încă mai sunt de cercetat ca rădăcini ale mişcării creştine şi nu ca o erezie oarecare. La urma urmei, bogomilii sunt creştini, şi-au împrăştiat convingerile prin vestul Europei şi mulţi dintre ei au murit pentru a-şi păstra credinţa neîntinată; de aceea mai târziu şi-au luat numele de catari. Prin intermediul personajelor mele mi-am pus întrebarea: „Ce a rămas (dacă a mai rămas) din credincioşii fervenţi de odinioară până în zilele noastre? De ce nu am găsit încă lucrarea cea mai importantă, cunoscută drept Evanghelia Secretă, scrisă în bulgara veche? Suntem blestemaţi pentru că i-am vânat pe bogomili de-a lungul secoelelor?“ Evident, e o interogaţie literară, dar vine după parcurgerea a sute de documente istorice.
Cum creaţi personajele şi acţiunea?
La mine personajele vin primele; acţiunea este uşor de creat sau poate fi împrumutată. „Să minţi ca şi cum ai spune adevărul“ – principala trăsătură a unui roman „realist“ – are nevoie de personaje „autentice“. Am tipologiile mele, desigur, dar nu erau de ajuns, aveam nevoie de viziunea unui observator de pe margine. Aşa am ales să am o străină implicată în realitatea bulgărească. Impactul dintre ele m-a ajutat să îmbogăţesc celelalte personaje, mai ales pe Victor, superficialul intelectual bulgar şi pe amanta lui, fosta prostituată Mariţa. Apoi celelalte personaje au evoluat cumva firesc. Nu e deloc uşor (uneori e chiar imposibil) să urmăreşti geneza unei creaţii literare. Inspiraţia, pentru cei care cred în ea, este o explicaţie suficientă. Pentru mine este important să „miros“ personajele înainte de a le descrie. Apoi eşti obligat să acorzi atenţie mesajului pe care vrei să îl transmită fiecare. Personajele trebuie să fie convingătoare, cititorul ar trebui să se identifice involuntar cu unul sau altul, cu gândurile sau purtările sale. Actul de creaţie în sine este un proces misterios (adesea dur) de a pune laolaltă bucăţi ale unei imagini rupte din peisajul imaginaţiei tale.
Ritmul acţiunii se accelerează spre final, l-am perceput destul de abrupt, ca într-un film.
Am avut nevoie de un final abrupt sau mai degrabă neaşteptat, pentru că acţiunea risca să scape de sub control. L-am ales pe părintele Petăr să pună capăt poveştii despre Nicoleta şi Dimităr. Aşa mi-am putut păstra simţul umorului în loc să caut un final mai convingător sau de thriller. Poate părea o scurtare a cărţii, dar pentru mine este o altă ilustrare a conceptului că împrejurările vieţii – înşelătorii, diferende religioase, destin etc. – nu lasă iubirea adevărată să se întâmple aşa cum e imaginată. Viaţa însăşi are un final abrupt şi foarte comun. Poate că un astfel de final n-a fost prea inspirat, dar am preferat să fiu mai degrabă jucăuş decât serios când e vorba de chestiuni supranaturale.
Revitalizaţi vreun personaj din Râul de sticlă în alt roman?
După Râul de sticlă am mai scris două romane – Blestemul broaştei şi Luca nebunul. În ambele am reluat unele dintre ideile din primul roman, dar nici un personaj. Unele seamănă oarecum, e inevitabil, dar nu există o continuare directă. Cum am spus, autenticitatea literară este importantă pentru mine, aşa că prefer să nu risipesc unicitatea personajelor mele.
Care este cea mai neobişnuită reacţie pe care aţi primit-o după lansarea primului roman?
Comparaţia cu Dan Brown şi Codul lui Da Vinci m-a izbit. Mi se pare superficială şi neîntemeiată. Un reporter de la postul naţional de televiziune m-a întrebat dacă mă simt ca Dan Brown al Bulgariei şi aşa a lansat un lanţ de clişee jurnalistice. Poate că e o asemănare formală, nu ştiu, dar sună nedrept, cel puţin pentru scriitorul american. E amuzant că eu nu i-am citit nici una dintre cărţi. Însă oamenilor le place să compare. Cum spunea odată scriitorul bulgar Jordan Radichkov: mulţi numesc Bucureştiul „micul Paris“, dar nimeni nu spune despre Paris c-ar fi „marele Bucureşti“. Arată dorinţa ascunsă de a fi recunoscut de cei mari ori o stângăcie jurnalistică. Spre deosebire de dvs., sunt jurnalişti care nu citesc cărţile scriitorilor pe care îi intervievează. Dar trăim în democraţie şi fiecare are dreptul să se facă de râs.
Râul de sticlă este un bestseller, dar şi un film. Aţi contribuit la realizarea filmului, dincolo de scenariu?
Aş prefera să nu vorbesc despre film. E diferit şi în acelaşi timp e o operă de artă colectivă. Sunt diferenţe mari între carte şi film, n-a rămas nimic din scenariul original. Se întâmplă adesea în industria filmului. Oricum, filmele au calităţile lor şi trebuie privite.
Aţi fost profesor, redactor şi lector de engleză la Facultatea de Teologie. Cum v-au modelat aceste cariere viitorul ca scriitor?
Nu m-am gândit niciodată că experienţa mea de viaţă îmi va influenţa parcursul scriitoricesc. Poate contează, aşa e de obicei, am început să scriu de când eram elev, fără să ştiu ce mă aşteaptă. Glumesc adesea că scrisul e respiraţia mea. Nu prea pot defini cum au contribuit carierele precedente la scriitura mea. Poate că cititul intensiv, cunoaşterea multor oameni – de toate felurile, vizitarea a numeroase locuri îţi ascut simţul pentru detaliile vieţii şi interogaţiile perpetue despre rostul ei şi asta înseamnă ceva pentru un scriitor. Dar mai e ceva – îmi place la nebunie să citesc şi să scriu (nici nu pot concepe altfel viaţa) şi de aceea toate slujbele mele anterioare au fost legate de Cuvânt. Nu primim ceea ce ne dorim sau ce merităm, ci ceea ce ni se potriveşte mai mult.
Aţi inclus în acest roman informaţii despre câteva locuri din România. Ce mai ştiţi despre istoria noastră?
Nu prea multe, dar am citit multă istorie a României, pentru că se leagă de istoria Bulgariei şi de cea a familiei mele. România e specială pentru mine. Tatăl stră-străbunicului pe linie maternă venea din vecinătatea oraşului Târgovişte. După revoluţia lui Tudor Vladimirescu s-a dus la sud de Dunăre şi mai târziu a fost urmat de familie, stabilindu-se cu toţii în Lom, oraşul meu natal. Urmele originii sale s-au pierdut, pentru că la vremea aceea mulţi balcanici erau analfabeţi. Bunica mi-a spus această bucată a istoriei noastre de familie. Din păcate nu ştia româneşte, aşa că eu voi vorbi cu prietenii din România în engleză. Mai este încă un lucru important pentru mine ca bulgar – România a fost o bună gazdă creştină pentru bulgari, în secolul 19; mulţi ţărani bulgari au murit atunci luptând pentru libertate. Lucrul acesta trebuie amintit şi omagiat.
Sunteţi foarte familiarizat cu miturile locale şi cu istoria mai puţin cunoscută a Bulgariei. Este o pasiune sau o documentare foarte serioasă pentru această carte?
Cred că amândouă, deşi am tendinţa de a separa cunoaşterea de pasiune. Este un cerc vicios – cu cât citeşti mai mult şi te documentezi, cu atât mai puţine ştii; inevitabil realizezi asta, în cele din urmă. Dar nu te poţi opri din încercări şi apoi devii un vânător pasionat al propriilor demoni. Încet-încet te transformi într-un visător şi nu renunţi niciodată la căutare. Iar seriozitatea muncii de cercetare se dovedeşte a fi o boală grea, al cărui singur remediu este scrisul. Cam aşa s-a întâmplat cu Râul de sticlă şi cu celelalte romane ale mele.
L-aţi menţionat pe Cioran în Râul de sticlă. Aţi citit şi operele altor scriitori români?
Cu excepţia lui Cioran şi Eliade, e păcat, dar trebuie să recunosc că am citit puţini autori români. Printre ei sunt clasicii Eminescu şi Caragiale, apoi contemporanii Mircea Cărtărescu şi Cezar Bădescu, traduşi în bulgară. Corectaţi-mă dacă greşesc, dar suntem vecini şi ştim foarte puţin despre literatura celuilalt. Poate că noi, scriitorii de azi, trebuie să ne comunicăm culturile mai intens. Sunt multe motive ale ignoranţei noastre actuale, dar în viitor va trebui să ne remediem lipsurile.
Foto Emil Andreev: Iglika Trifonova