Acest volum, Concert în memoria unui înger, cuprinzând patru nuvele și un fragment din jurnalul care a însoțit scrierea lui, a primit Premiul Goncourt pentru nuvelă în 2010.
Nu este prima carte scrisă de Eric-Emmanuel Schmitt pe care am citit-o și sincer să spun, deși citindu-i cărțile am apreciat analizele lui psihologice, nuanțele în care-și descrie personajele, până la urmă chiar talentul lui de povestitor, nu m-am dat în vânt după scrierile lui. L-aş fi vrut mai sofisticat, poate mai profund. Dar, acest volum și, mai ales, una dintre nuvele, cea care este și titlul volumului, mi-a plăcut foarte mult, mi-a zgândărit propriile obsesii, m-a făcut să ajung la schema imposibilă Bine-Rău și să-i dau dreptate când afirmă ceva în fragmentul de jurnal de la sfârșitul volumului: „ceea ce este esența intima a condiției umane este faptul că trăim cu mai multe întrebări decât cu 
răspunsuri“. Dacă la această afirmație adaug vorbele, tot din acest jurnal, cum că „mi se pare necinstit sau grosolan sau stupid să afirmi ceva ca și când ar fi o certitudine“, atunci afirm și eu că prin acest volum, Eric-Emmanuel Schmitt m-a câștigat.
Este adevărat că el susține că odată ce o carte este terminată autorul dispare, dar autorii cărții devin cititorii.
Cele patru nuvele întăresc convingerea lui Eric-Emmanuel Schmitt conform căreia nuvelele au ceva ce nu are romanul. Prferința lui pentru nuvelă este faptul că nuvele se înscriu în „arta timpului”, că ele se așează cuminți într-o temă și că lui nu-i place să „alcătuiască un buchet de flori de ici-colo, caută florile în funcție de buchet“. Volumul acesta este un buchet pe care l-am numi „schimbare”. Ca să fiu corectă ar trebui să pun după schimbare un semn de întrebare. De ce? Pentru că provocarea pe care o aduce acest volum se referă la interogaţia următoare: noi, oamenii, ne schimbăm, ori trăim în decalaje de timp care ne învrăjbesc sau ne aduc nefericire, neînțelegere sau chiar ură? Ură de noi sau ură de alții?
Ființele se definesc prin alegerile lor sau prin traumatismele lor. Există mântuire și există damnare. De ce unii ajung la mântuire și de ce alții ajung la damnare, rămâne un mister psihologic.
O femeie declarată nevinovată de justiție știe doar ea că e o criminală, dar când ajunge să-și recunoască vina este părăsită chiar de acela care reușise s-o convingă să se mântuiască prin recunoașterea crimelor ei.
Un cuplu își trăiește relația într-un decalaj afectiv dureros, pentru că ei s-au rătăcit pe culoarele timpului.
Un tată destoinic, prea doritor să-și susțină prin muncă familia, având patru fetițe, uită să le arate iubirea lui, iar timpul care a trecut în timp ce ele creșteau în abesnța lui nu se mai întoarce. El s-a schimbat și a înțeles greșeala lui, dar „să te schimbi nu șterge cu nimic faptele comise“.
Revin la cea de a patra nuvelă, nerespectând ordinea lor în volum. Cea care dă și titlul volumului și care m-a impresionat cel mai mult. Este vorba despre un cuplu de tineri, doi tineri bărbați, în floarea vîstei, fiecare invidiindu-l pe celălalt, foarte diferiți, dar foarte dotați. Unul era sclavul competiției și reușitei sociale, celălalt era talentul pur, minunat de liber. Printr-o întâmplare nefericită, rolurile lor se schimbă și fiecare devine versiunea celuilalt. Nu are sens să dezvolt tema schimbării din această nuvelă, dar ea este plină de idei legate de libertate, de ratarea unor ocazii și de imposibilitatea de a le repara.
Acest „buchet“ de nuvele aduce cititorului momente de încordare, de neliniște și de reflecție de neregretat. În plus, autorul nu se dezminte când afirmă că „scurtimea face lectura captivantă“. Volumul are doar 213 pagini cu fragmentul de jurnal cu tot.