Science fiction, fantasy, basm modern sau chiar post-modern, Fairia – o lume îndepărtată (colecția Top 10+, ed. Polirom) începe clasic, cu o navă spaţială care eşuează pe o planetă necunoscută, dar ciudat de familiară. Astronauţii se transformă în eroi exploratori ai unei lumi care ar semăna cu vechiul Pămînt, însă cu legi şi locuri mult mai imprevizibile şi mai înşelătoare.
În momentul în care în scenă apar un centaur bătrîn şi sentimental, un prinţ de benzi desenate şi o superbă vrăjitoare blondă şi rea (cel puţin la prima vedere), realitatea se dă cu totul peste cap: stîncile vorbesc şi se luptă în duel, corăbiile plutesc pe nisip, răsar de nicăieri cavaleri în armură şi, din cînd în cînd, la graniţa dintre vis şi trezie, imagini dintr-o viaţă paralelă a aceleiaşi expediţii sugerează o poveste în oglindă, la fel de reală ca aceea pe care o deapănă peste ani singurul martor rămas în viaţă al călătoriei.
„Printre personaje de basm – unele înduioşător de simpluţe, ca în B.D.-uri – şi peripeţii «care mai de care», iată-mă regăsind o greu definibilă stare de graţie. Ca şi atunci cînd am citit Micul Prinţ? Sau Povestea fără sfîrşit? Sau, într-un fel, Un yankeu la curtea regelui Arthur?” (O. Nimigean)
Radu Pavel Gheo are darul de a se juca frumos cu mintea cititorilor, fantezia și umorul său fac din Fairia o lectură spectaculoasă. Iată un fragment în exclusivitate:
„La un moment dat se oprise şi vîntul, iar noi pluteam înainte, duşi de curenţi sau de alte forţe. Cîteodată aveam impresia că sirena de lemn moale din capul corabiei înviase, că ea era cea care, cu pletele ei lungi fluturînd şi cu zîmbetul netulburat, ironic, trăgea după sine încărcătura de lemn şi oameni. Aşa erau visele mele din timpul gol în care nimerisem: vrăjitoarea devenită sirenă mă însoţea şi-mi zîmbea, îndemnîndu-mă să mă liniştesc, să nu-mi bat capul, că oricum n-o să înţeleg nimic din ce se întîmplă.
Nu am simţit cînd a început
Marea Traversare…
aşa i-am spus eu. Putea fi şi Marea Nebunie, Marea Iluzie, vorbele tot n-ajută prea mult. Trebuia să găsesc o etichetă, să fie acolo, o iluzie de ordonare a haosului pe care l-am trăit. A început, cred, într-una din zilele fără număr care treceau la fel de plate, una asemenea celeilalte, zile şi nopţi de plutire în gol. Ochii mi se lipeau tot mai des de imaginea sirenei blonde din botul corabiei. Îmi amintesc că ne-am trezit umeziţi de o bură uşoară. Parcă plouase. Am privit în jur şi am văzut că eram învăluiţi de o ceaţă umedă şi albă, atît de groasă încît abia mai vedeam la doi-trei metri în faţă. Scîndurile punţii, cabina reparată de mîntuială, parîmele şi pînzele lăsate se distingeau cu greu, ca nişte fantome atîrnate într-un spaţiu ireal. Chiar noi ne mişcam asemeni unor umbre şi aşteptam ceva. O schimbare. Alta.
Ceaţa nu s-a ridicat multă vreme, nici lumina soarelui n-a mai pătruns pînă la noi. Cînd am bănuit că ar trebui să se lase întunericul şi m-am uitat îngrijorat la ceasul meu de mînă, am constatat că acele i se opriseră. Eram atîrnaţi între ceruri, suspendaţi într-o ceaţă albă, fără timp, iar noaptea întîrzia să vină. Nu mai venea. N-a mai venit deloc, nu ştiu cîtă vreme, iar noi încremenisem în ceaţă, într-o lumină de dimineaţă nealterată şi umedă, într-o aşteptare tăcută şi înfricoşătoare. Pînă şi rarele vorbe pe care le schimbam între noi circulau lent, gata să se piardă pe drum, absorbite de fumul albicios ce ne învăluia în fuioare indiferente. Douglas Pei a fost primul care a remarcat, încercînd să scoată nişte apă din mare, că nu mai pluteam pe apele Fairiei. Oricît de jos o scufunda în ceaţa care acoperea totul, găleata rămînea goală. M-am gîndit la cele spuse de Vickyia şi am bănuit că nu vom mai vedea niciodată planeta pierdută undeva în urmă. Eu alesesem realitatea pe care o cunoşteam. Aş fi preferat să fiu un nou Magellan. Acum eram nişte necunoscuţi ascunşi în pături albe de fum, morţi uitaţi plutind înspre nicăieri, pe o corabie cu nume de navă spaţială. Mie unul nu îmi păsa chiar atît de mult. Acceptasem ideea morţii – în atmosfera de acolo o acceptai liniştit – şi mă bucuram că nu fusese aşa de dureroasă sau de înspăimîntătoare cum putea fi. Doar o uşoară nostalgie, care te apucă întotdeauna cînd părăseşti un loc ce ţi-a fost drag, mi se mai strecura încet în creierul amorţit. Ea mi-a rămas şi acum.
După o vreme, cînd credeam că nimic nu se mai poate întîmpla, cerul s-a întunecat brusc, ceaţa s-a risipit şi am văzut stelele. Am avut un şoc teribil: ieşisem. Afară! Eram acolo unde nu trebuia să ieşim neprotejaţi, în spaţiul liber, în vid! Deasupra noastră distingeam toate constelaţiile cunoscute, toate stelele pe care le poţi vedea şi de aici, de pe Pămînt. Doar că stelele alea, mii de stele sclipind rece în golul negru şi mort dintre lumi, toate stelele erau deasupra noastră, în faţa noatră, în spatele nostru, sub noi! Înţelegi? Pluteam pe un ocean, oceanul cosmic, înaintam în hăul care ne înghiţea pas cu pas, iar pînzele corabiei fluturau vajnic în bătaia vîntului stelar. De ce gesturi absurde e în stare omul! După ce m-am dezmeticit, în prima clipă m-am repezit la aparatele de filtrat aerul, pe care nici măcar nu le folosisem pe Fairia. Cu ce ne puteau ajuta în vid? Apoi mi-am dat seama că ar fi trebuit să fim morţi de mult… dar nu eram. Patru oameni obişnuiţi, îmbrăcaţi în haine uşoare, ne îmbarcaserăm pe puntea unei nave de lemn cu două catarge, cu pînze şi cu o sirenă blondă ce zîmbea la prora, iar corabia noastră plutea nestăvilită în acel gol negru al morţii, golul dintre lumi şi stele, vidul ce-ţi stoarce răsuflarea şi-ţi face inima să plesnească, te suge şi te face fărîme. Nu credeam altceva decît că totul se terminase de mult, că sînt visul lui Ronnie Peterschneitt, cel care murise într-un deşert… sau într-o navă?, departe de Terra. Nici ceilalţi nu se simţeau mai bine. Ne aşteptam să murim în fiecare secundă.
Încetul cu încetul, prima spaimă ne-a trecut. Era fascinant să-ţi arunci ochii peste bord şi să priveşti într-o prăpastie fără fund, spuzită cu stele, fără să ştii unde e jos sau sus, înainte sau înapoi. Vedeam stelele înghesuindu-se înaintea corabiei şi dispărînd lent în urma ei, ceea ce însemna că alunecam undeva. Skylark ne devenise singurul reper. Nu mai era timp, nu mai simţeam spaţiul, doar negru, nimicul negru străpuns de sclipirile stelelor tot mai depărtate, ca nişte nasturi de aur aruncaţi acolo pentru a ne păcăli. Nici o stea nu ne-a prins în sfera ei de atracţie. Sau poate legile pe care le ştiam nu mai erau valabile în lumea familiară şi încă străină în care ne trezisem dincolo de Capătul Lumii. Nimic nu ne-a împiedicat plutirea lină şi incredibilă pe apele invizibile ale neantului. Nu ştiu dacă respiram sau cum respiram, dar sînt sigur că trăiam.”
Radu Pavel Gheo (n. 1969, Oraviţa) a absolvit în 1994 Facultatea de Litere a Universităţii de Vest din Timişoara, după care a lucrat ca profesor, redactor radio şi redactor de revistă în Iaşi şi Timişoara. În 2001 emigrează în Statele Unite, dar revine în ţară după un an. În perioada petrecută în Statele Unite (2001-2002) a muncit ca vînzător la un fast-food, la un magazin alimentar şi la o librărie Barnes & Noble.
Experienţa americană e relatată în priză directă în volumul Adio, adio, patria mea cu î din i, cu â din a, apărut la Editura Polirom. A publicat pînă în prezent mai multe volume: Valea Cerului Senin (Athena, 1997), Despre science fiction (Omnibooks, 2001; Tritonic, 2007), Adio, adio, patria mea cu î din i, cu â din a (Polirom, 2003; 2004; 2013), Românii e deştepţi. Clişee mioritice (Polirom 2004; 2006; 2014), DEX-ul şi sexul (Polirom, 2005), Tovarăşe de drum. Experienţa feminină în comunism (Polirom, 2008, volum coordonat de autor împreună cu Dan Lungu), Numele mierlei (Polirom, 2008), Noapte bună, copii! (Polirom, 2010).
Radu Pavel Gheo este inclus în mai multe antologii de proză şi reviste de cultură din ţară şi străinătate. O serie de texte de-ale sale (proză scurtă şi eseuri) au fost traduse în engleză, franceză, germană, maghiară, sîrbă, slovenă, poloneză.
A scris o piesă de teatru, Hold-UP Akbar sau Toţi în America, pusă în scenă de Teatrul Naţional din Timişoara în stagiunile 2007-2008 şi 2008-2009. Printre premiile literare obţinute de autor se numără: premiul Uniunii Scriitorilor, filiala Timişoara (2004, 2006, 2011), premiul „Pro-Cultura Timisiensis”, premiul Uniunii Scriitorilor „Andrei Bantaş” pentru traducere (2007), premiul naţional de proză „Ziarul de Iaşi” (2011), premiul „Romanul anului” acordat de revista Tiuk! (2011) etc.
În prezent Radu Pavel Gheo trăieşte în Timişoara. Este redactor de carte şi traducător la Editura Polirom şi redactor la revista timişoreană Orizont. În 2003 a devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România, iar în 2005 – membru al PEN Club România.