Aş fi putut trage un chef azi-noapte. Este pentru prima dată când, în sfârşit, după îndelungi încercări de sincronizare, fac click şi rezonez şi mă impresionează cu adevărat rândurile scrise de un autor din Ţara Soarelui Răsare. Poate pentru că este vorba despre o autoare. Hiromi Kawakami universalizează sufletul de femeie, păstrând emoţia orientală în echilibru. Deodată lumea lor – vorbesc despre niponi de parcă vorbesc despre extratereştri – mi se pare mai accesibilă, mai golită de simbolurile care nu-mi aparţin şi mai plină de atingeri, ei bine, umane.
Kei este o femeie trecută de prima tinereţe, care şi-a pierdut soţul cu 12 ani în urmă. Cum l-a pierdut nu ştie cu exactitate, cert este că într-o zi el a dispărut şi nu s-a mai 
întors niciodată. Jumătate din Kei a încercat să-şi refacă viaţa – sex şi toate celelalte lucruri cu însemnătate. Cealaltă jumătate îl caută încă pe Rei. Şi paşii o poartă, oarecum inexplicabil, pe o plajă cu valuri supărate din orăşelul Manazuru. Lupta lui Kei cu memoria şi cu uitarea deopotrivă este de fapt personajul central al cărţii, iar amândoi demonii sunt la fel de vicleni şi de greu de bătut.
Toate amintirile despre bărbatul dispărut se încolăcesc pe viaţa actuală a femeii, cu accente tandre, dureroase, intime şi, până la urmă, hărţuitoare. Trecutul se materializează oarecum pentru Kei, care se simte frecvent urmărită de ceva sau de cineva. Aceste misterioase apariţii aflate pe urmele femeii sporesc farmecul poveştii şi aproape te fac să te uiţi în spatele fotoliului, să vezi dacă nu cumva ţi s-au adunat şi ţie acolo nişte stafii din vieţile trecute.
Kei acceptă, în felul ei, că existenţa merge înainte, indiferent de soţii care dispar sau de fantomele care apar. Dar incertitudinea este cea mai grea pedeapsă, pe care ea se întreabă dacă a meritat-o sau nu. Ce s-a întâmplat cu Rei? Oare vrea să afle? Oare mai are vreo importanţă sau când cineva pleacă nu mai contează motivele pentru care o face? Acestea sunt întrebările cu care trebuie să trăiască ea, acestea sunt umbrele ei care capătă formă şi prezenţă.
În starea de vis pe care o dobândeşte în orăşelul de la malul oceanului, Kei încearcă uneori s-o poarte şi pe fiica sa adolescentă, cu care îşi doreşte apropierea absolută, invocând drept comparaţie momentele din copilăria fetei, alăptatul şi căldura de atunci.
Atmosfera din cartea scrisă de Hiromi Kawakami este unică. Eu una nu am mai intâlnit această îmbinare potrivită şi neexagerată între real şi imaginar, între trecut şi prezent, între memorie şi trăire. Emoţiile transmise în rândurile volumului publicat la noi de Editura All nu au cum să-l lase neatins nici măcar pe cel mai sobru cititor. Este normal să căutăm răspunsuri la enigmele din vieţile noastre, după cum este firesc ca, la un moment dat, să căutăm alinare şi ieşire din rutină. Povestea lui Kei poate fi un manual, de utilizat în condiţii umbroase şi în minute de rătăceală. Fantomele ei sunt ale tuturor.