Să le povesteşti despre Tristan şi Isolda unor funcţionari plafonaţi din Praga anilor ’80 nu e uşor. Sunt prea interesaţi de avansarea profesională a colegilor bine văzuţi de Partid. Dar Jiri Marek nu se dă bătut. Doar el l-a convins pe Ulise din Itaca să accepte rolul de cioclu galant. De ce să nu-l ademenească şi pe Tristan? L-a scos de la naftalină şi i-a vândut o identitate aparent neînsemnată: aceea de funcţionar anonim, dar senin, cu suflet de artist, pe nume Jan Toman. Lui i-a dedicat volumul Tristan sau reflecţii despre iubire.
Tristan din Praga nu prea trăieşte în prezent. În ciuda unei consoarte ariviste, preocupate numai de obţinerea unui apartament nou, mai aproape de centrul oraşului, Jan Toman nu vrea 
să lase în uitare istoria casei vechi în care locuieşte. Se mulţumeşte cu viaţa simplă şi fără ambiţii inutile. În loc să se gudure pe lângă şefi, el îşi petrece timpul alături de un vecin pasionat de literatura clasică. Activitatea preferată a celor doi: să privească meşterii trimişi pentru a dezvălui o frescă renascentistă, sub tencuiala faţadei interioare a casei în care locuieşte. Fresca îi înfăţişează pe Tristan şi pe Isolda înlănţuiţi în timp ce sorbeau din cupa iubirii. Povestea acestora l-a fascinat pe un cavaler din secolul al XVI-lea, cel dintâi locuitor al casei.
Tristan şi Isolda au sfidat regulile impuse de nişte moralişti rigizi, acum câteva secole. Descoperirea frescei aduce a profeţie: fiecare personaj va încălca ‘limitele’ conjugale. Frumoasa nevastă a protagonistului este atrasă de unul dintre meşterii care au scos la suprafaţă cuplul pictat, simţindu-se neglijată de un soţ care preferă să-şi petreacă timpul cutreierând străzile cartierelor vechi în loc să-i prezinte un apartament nou. Tristan din Praga se îndrăgosteşte de o tânără surdomută, emanând o frumuseţe dintr-o lume veche, dar nu va ezita să-şi găsească o nouă Isolda, deghizată într-o profesoară de canto. Aceasta este amanta unui prieten din copilărie, promovat de Partid.
Jan a găzduit-o pe Isolda, la insistenţele unei soţii obsedate să intre în graţiile funcţionarului abia promovat, care mai are şi calitatea de a fi colegul de bancă al soţului ei, aşadar pionul ideal pentru mutările ariviste. La rândul său, prietenul din copilărie vrea să evite un scandal, încercând să divorţeze în surdină pentru a-şi peterece viaţa în braţele artistei seducătoare. Şi cine i-ar pune concubina la adăpost, ferind-o mai ales de bârfele funcţionăreşti? Colegul său de banca, mereu gata să-i sufle răspunsul corect ori de câte ori se împotmoleşte. Este singurul confident onest, cel puţin aşa pare.
În reflecţiile despre iubire ale unui Tristan modern, femeile se vor cucerite, dar fără să aparţină vreodată cuiva. Bărbaţii le pun capul balaurului la picioare, alături de privilegiile unei mutări în capitală, pretinzând exclusivitatea sufletească. Isolda lui Jiri Marek se va simţi copleşită şi va încerca să fugă de statutul unei sclave recunoscătoare pe vecie stăpânului sus-pus.
Cu un balaur imaginar, bărbaţii sunt dispusi oricând să se lupte, cu atât mai mult cu cât nu este vorba despre un balaur, ci despre ideea lor fixă, rezumată astfel: Ce frumos este să salvezi o femeie! Ce meritoriu este să cucereşti pentru ea-bineînţeles, în preajma ta-un viitor plin de tentaţii. Dar, în clipa în care această femeie întâlneşte un alt bărbat, atunci adoptă şi el, la rândul lui, ideea nefastă de a o salva, şi astfel lupta cu balaurul se repetă la nesfârşit. Vechii eroi, înveşmântaţi în platoşe, îşi puneau viaţa în joc în faţa botului aruncător de flăcări al balaurului. Noi ne luptăm, mai curând, ba, mai mult ca sigur, doar cu manifestarea propriei noastre vanităţi.
Tristan o apăra pe Isolda pentru a i-o putea oferi altcuiva. Jan Toman, urmaşul său mai puţin viteaz, o păzeşte atent, urmând să i-o predea, în perfectă stare, unui bărbat situat mai sus în piramida socială. Se întreabă dacă Isolda ar putea admira un bărbat care o apără doar pentru a deveni slujitorul altuia. Parcurgând fiecare pagină a romanului, te întrebi, la rândul tău, dacă modernul Tristan îşi va lua inima-n dinţi pentru a înfrunta un monstru feroce al zilelor noastre-convenţiile sociale, care pun semnul de egalitate între fidelitatea şi resemnarea unor parteneri nefericiţi. Dac-aţi citit şi Unchiul meu Ulise, veţi regăsi acelaşi umor dulce-amar, prin care puritatea clasicilor se camuflează pentru rezista într-un prezent ironic.