Am citit proza scurtă a canadiencei Alice Munro. Aşa că, înainte de a trece la recenzia propriu-zisă, aş vrea să-mi permiteţi un moment tandru, intim, ca primă reacţie după lectură.
„A fost o onoare, doamnă, să vă cunosc chiar şi acum când vă aflaţi la senectute, măcar aşa, prin intermediul cuvintelor înşirate pe hârtie de dumneavoastră şi citite de mine. Îmi place părul dumneavoastră alb-alb şi scrisul dumneavoastră, pe alocuri negru ca bezna. Mi-aş dori să mai scrieţi, dar mi-e teamă să nu… Mi-e teamă. Cu drag, din celălalt colţ de lume, cu sinceritate şi urări de viaţă şi mai lungă, Oana Duşmănescu“.
Prea multă fericire a apărut în Canada în anul 2009, pe când autoarea sa avea 78 de ani. Cu toate acestea, stilul femeii care scrie încă din anii ’50 este o gură de modernitate
, de agilitate de idei, de modelare lingvistică. Dacă i-aş spune lecţie de scris, aş da senzaţia de scolastic, iar ceea ce conturează Munro cu creierul şi peniţa numai scolastic nu este.
Alice Munro face instantanee, radiografii vorbitoare, unor oameni, unor situaţii, unor întorsături de situaţie. Munro are personaje tarate, unele chinuite, altele resemnate. Are sesiuni de ghicit înlăuntrul sufletelor acestora, suflă peste ele şi le conturează vieţi. Fiecare dintre vieţile acestea a fost cândva atinsă de rău, dar nu e nici o problemă, pare că totul se repară până la sfârşit, fără să avem totuşi senzaţia că e cazul să aplaudăm şi să ovaţionăm în cor. În plus, lui Alice îi place să şocheze – citiţi nuvela Wenlock Edge şi o să-mi daţi dreptate, oricât de deschişi la minte aţi fi.
Feţele descrise în povestirile ei au în comun o suferinţă, o traumă, o schimbare de drum. Oameni obişnuiţi cărora li se întâmplă lucruri neobişnuite. Unii cad în râpe adânci, alţii sînt criminali mai mari decât criminalii care le intră cu forţa în case. Nu ştii la ce să te aştepţi când o citeşti pe Alice Munro, deşi ea se autodefineşte, cu modestie, drept o scriitoare „a locului“. De-asta Canada e o ţară a naibii de mare, să se potrivească perfect cu demonii numeroşi ai lui Alice Munro.
Scopul tuturor acestor personaje create de Munro este supravieţuirea. Aceasta pare cea mai mare şi cea mai importantă victorie a lor. Au învăţat-o probabil de la o maestră, mama lor literară, care în anul apariţiei acestui volum a fost diagnosticată cu cancer. Cu câţiva ani înainte, ea suferise şi o intervenţie de bypass.
Intimitate, erotism, familie, relaţii felurite – reuşite sau nu – abandonuri, minciună, crimă, nebunie – un târg nesfârşit de oferte fabuloase, încovrigate meşteşugit în povestirile sale un strop realiste, un strop ciudate.
Am înţeles de ce Alice Munro a preferat toată viaţa proza scurtă. Mintea ei a zămislit prea multe idei, prea multe personaje, prea multe dansuri ale destinului, prea multe poveşti surprinzătoare, prea multe realităţi ca să poată face parte cu toatele dintr-un roman, două sau chiar mai multe. Prea multă fericire de a inventa mici existenţe şi de a le scrie!
Imagine scriitoare: gentlyread.wordpress.com