New Year, New Me. Iată că un clișeu din social media a ajuns în realitatea mea și am decis ca de la 1 ianuarie 2024 să reiau blogul BookMag. În toată perioada de absență mi-a fost dor de el, dar cumva nu reușeam să îmi gestionez timpul astfel încât să îi fac loc în agenda mea. Declicul s-a petrecut la Gaudeamus 2023, unde am discutat într-o lansare cu Mircea Cărtărescu despre Nu spune asta!, o colecție de nouă povestiri semnată de Florin Irimia și apărută la Editura Polirom. Iar evenimentul acesta mi-a aprins dorul de interviuri, de discuții despre cărți, personaje, literatură… așa că, iată, începem 2024 cu Florin Irimia 😊.
Care a fost declicul pentru volumul Nu spune asta! – o colecție de nouă povestiri călătoare, tulburătoare, captivante?
Ca și în cazul Mașinuțelor chinezești, când mi-am dat seama într-o zi că aș vrea să scriu ceva despre copilărie, că mi-e dor de copilărie și aș vrea să o retrăiesc cumva scriind despre ea, tot așa într-o zi mi-am dat seama că aș vrea să scriu ceva despre câteva din călătoriile mele prin străinătate, pentru că dacă nu scriu acum, nu voi mai scrie niciodată și ceva se va pierde, poate…
În călătoriile tale reale care au precedat scrierea acestor povestiri a existat vreun moment sau vreun loc despre care ai gândit că ar fi perfect într-o anumită povestire?
Am știut demult că voi scrie despre Berlin, dar uite că nu am reușit încă să scriu ce mi-am propus, un roman, adică. Dar altfel nu, în nici una din călătoriile mele nu m-am gândit că voi scrie la un moment dat despre locurile acelea, ceea ce nu înseamnă că am fost surprins în momentul în care am început să scriu. În orice caz, ca să scriu despre ceva, orice, trebuie să-mi lipsească acel lucru, trebuie să mă gândesc la el cu nostalgie.
Distanța și înstrăinarea, îndepărtarea – cum funcționează ele pentru un scriitor?
Față de ce? a fost primul lucru care mi-a trecut prin minte când am citit întrebarea. Față de un loc drag sau de-o persoană dragă? Eu locuri dragi în țară nu am, trăiesc într-un cartier urât, mizerabil, respingător, într-un oraș mult prea poluat, strident și înțesat de mașini ( uneori merg pe stradă și am impresia că în Iași locuiesc mașini, și nu oameni), care nu-ți oferă nici o scăpare, nici o alternativă, în afară de o pădure din care a început să se taie zdravăn de câțiva ani buni încoace și unde nu-ți mai face nici o plăcere să te plimbi, pentru că plimbându-te nu faci decât să constați cât de mult s-a schimbat, cum au desfigurat-o practic, așa că depărtarea de Iași e întotdeauna benefică…. doar că lipsită de vreo miză, atâta timp cât tot aici mă întorc. Dar poate tu nu ai vrut să spui asta, caz în care mă gândesc că ți-am răspuns deja la întrebare – ca să scriu despre ceva, trebuie să-mi lipsească acel lucru, trebuie să fie departe de mine, undeva în trecut, trebuie să mă gândesc la el cu nostalgia celui care a pierdut (acel lucru).
Personajul central al povestirilor – Sebastian, cel mai adesea, sau naratorul – are un univers interior foarte complex. Ceea ce îl face foarte real, viu. Cum l-ai construit, ce i-ai împrumutat?
Nu mă întreba asta! J Nu mă întreba asta pentru că nu știu să-ți răspund. Tot ce pot să-și spun este că lucrurile au venit de la sine, nu m-am chinuit să-l construiesc, să-l fac, cum zici tu, real, viu, asta și poate pentru că semănăm din foarte multe puncte de vedere. Melancolia, sentimentul de inadecvare despre care amintesc în Cuvântul-înainte, că nu se află în locul potrivit, potrivit pentru el, bineînțeles, obsesia pentru trecutul Europei, trăitul în trecut, trăitul în vise, sunt toate ale mele.
Călătoria și visul – pot fi pretexte ale scrisului și creativității. Cum funcționează pentru tine?
Visul este el însuși o călătorie, o călătorie neplanificată și surprinzătoare, o descindere într-o lume misterioasă, bizară unde lucrurile se petrec altfel decât în realitate și totuși asemănător. Visul e ca un film, un film mut, pentru că visele sunt întotdeauna tăcute, rareori auzi ceva vorbindu-se acolo, iar atunci când totuși auzi, auzi distorsionat, ca și cum te-ai afla sub apă. Visul, am mai spus-o, e și un dar, ți se oferă începutul unui roman sau a unei povestiri, și se oferă o imagine, un cadru, un context, ceva ce tu, în mod conștient, intenționat, n-ai fi putut să făurești și de aceea trebuie să te bucuri și să fii recunoscător când se întâmplă să primești acest dar.
Ne întoarcem la Sebastian, care de-a lungul celor nouă povestiri trăiește însingurarea, abandonul, revolta, iubirea, resemnarea – toate acestea îl duc spre o reinventare, o redefinire radicală, practic devine altcineva. Îți place să te joci cu personajele și cu mintea cititorului 😊, iar asta a devenit cumva marca ta auctorială. Urmezi un fir roșu sau lași personajul să crească-descrească-să se transforme de-a lungul poveștii?
Îmi place, recunosc asta, dar îmi place să mă joc și cu mintea mea, tocmai de aceea nu urmez nici un fir roșu, pentru că îmi place să mă iau pe mine însumi prin surprindere, am mai spus asta într-un dialog cu Robert Șerban, eu nu pot să scriu dacă știu unde voi ajunge, dacă văd dinainte gara în care am să poposesc. Pentru mine farmecul scrisului e dat tocmai de acest mister. Scrisul e o destinație necunoscută.
Ce i-ai întreba pe Thomas Mann și pe Ernest Hemingway legat de operele/personajele lor?
Nu știu dacă i-aș întreba ceva despre cărțile sau personajele lor, dar sigur i-aș întreba câteva ceva despre ei, ca scriitori și ca oameni, despre lumea pe care au trăit-o, despre anii de război, de exemplu, și aici mă refer la ambele războaie mondiale pe care oamenii ăștia le-au prins, le-au trăit pe viu, Hemingway mai cu seamă, despre cum a fost să-l vezi pe Hitler venind la putere, știind cine este și ce vrea să facă, despre anii petrecuți în America, în cazul lui Mann, și anii petrecuți departe de America, în cazul lui Hemingway.
Nu spune asta! este o carte-călătorie care îl duce pe cititor în anumite locuri din Austria, Germania, Elveția, Franța, Portugalia, Italia și Spania. Te provoc la un lung exercițiu de amintire și te rog să îmi spui ce relație ai stabilit cu fiecare loc și ce stare/amintire/miros/melodie/poveste îți evocă fiecare în clipa asta.
Austria, pentru mine, e țara curățeniei, a decenței și a bunului simț, dar și al unei infatuări ca un strat de grăsime sub blană, n-o vezi de la început, dar e acolo. Austria e o țară foarte mândră, foarte mulțumită de ea însăși, așa o percep eu. Germania nu e deloc așa. Istoria a făcut din Germania o țară modestă care nu se va mai afișa niciodată cu realizările sale, o chestie care e oricum de prost gust și care nu se mai practică decât pe-aici, prin colțurile astea de lume, unde tai panglica și chemi televiziunea dacă ai reușit să dai în folosință un grup sanitar modern la o școală de la țară. Germania e o țară mult mai deschisă decât Austria, multiculturalizată, deschisă spre alteritate, o țară care s-a despărțit în mod radical de trecutul ei sumbru, o țară cu o democrație extrem de solidă, dar care își va turna pe veci cenușă în cap, ca un alcoolic care, deși nu a mai băut de 40 de ani, continuă să se numească alcoolic, numai pentru că odată a fost. Elveția este o carte poștală în mărime naturală, o feerie montană, cu orașe dichisite și ordonate ca niște machete, o țară în care oriunde ai fi nu te poți simți decât bine. Dacă ai bani, bineînțeles. Cultural și istoric însă, a fost și este destul de duplicitară și narcisistă, paranoică și suveranistă.
Mă opresc aici, nu am stat suficient de mult în celelalte ca să mă pot pronunța. În schimb, pot să le includ în aceste mici rememorări afective: pentru mine, Austria e un desert în Viena, Germania e un vagon de tren în Berlin, Elveția e o plimbare în natură la țară, un cerb și un linx, Franța e un prânz cu brânză brie și Coca-Cola în Paris, Portugalia e o plimbare în Lisabona din Piața Marchizului de Pomabal până jos, tocmai pe malul fluviului Tejo, Italia e un pahar de vin roșu de casă cu paste, undeva în Sicilia, iar Spania, ei bine Spania e deocamdată Hemingway cu a sa Fiesta, pentru că n-am ajuns încă acolo. 🙂
Ai spus la lansare că ție nu-ți place să călătorești. Dar dacă ar fi să te stabilești în altă parte a lumii, ce loc/locuri ai alege și ce ar însemna pentru scrisul tău?
Nu mă dau în vânt după călătorii, sunt un individ destul de comod, dar e drept că nu poți să stai numai la tine în oraș, mai ales că orașul în cauză nu e foarte generos cu posibilitățile de recreere, dimpotrivă chiar. Dacă aș avea banii necesari, mâine m-aș muta la Berlin, acolo mi-ar plăcea să mă stabilesc, să trăiesc și să mor și să fiu îngropat. Am rezonat de la început cu orașul ăsta, pentru că nu are ifose de capitală europeană (ifosele au încetat odată cu înfrângerea nazismului), știe ce-nseamnă suferința, mizeria, umilința, dar știe și să se distreze sau doar să se relaxeze, aș zice chiar că a cunoscut foarte bine toate extremele lumii ăsteia, și a durerii, și a cruzimii, și a sărăciei și a hedonismului și a desfătării și a luxului și a îngâmfării și abuzului, e un oraș plin de istorie, plin de trenuri și plin de lacuri și păduri, și așa cum a reieșit din prezentarea făcută de Mircea Cărtărescu, mie îmi plac foarte mult lacurile, dar îmi plac foarte mult și trenurile, gările și peroanele și mirosul acela de păcură din stațiile de metrou pe care îl asociez numai cu Berlinul, cum la fel de mult îmi place și istoria, nu numai să citesc despre ea, dar și s-o văd acolo unde s-a întâmplat, sau să văd ce-a mai rămas din ea. Prin urmare, acolo m-aș duce. Ce s-ar întâmpla cu scrisul meu acolo, asta nu pot să știu. Cu siguranță aș continua să scriu în română, chiar dacă aș învăța germana, nu cred că aș putea să scriu vreodată în această limbă, dar despre ce aș scrie, asta e o întrebare pe care mi-am pus-o și eu. Aici fiind, scriu despre Berlin, mă visez acolo, îmi proiectez intrigile acolo, dar odată ce aș ajunge în Berlin, aș continua să fac asta? E o întrebare căreia sper să-i aflu într-o zi răspunsul.
Ai scris și romane și povestiri – cum e procesul creativ pentru fiecare, care te ”consumă” mai mult, unde te simți mai acasă?
Mă simt bine dacă pot să scriu, nu contează dacă e vorba de-un roman sau de-o povestire. Toate mă consumă, toate mi se întunecă când scriu, ca să-l parafrazez pe Kafka, dar toate mi se luminează când, la final, scrisul a ieșit așa cum am vrut, sau, mă rog, aproape așa cum am vrut.
Credit foto autor: Sophie Kandaouroff