„Diferența dintre durere și lux este că durerea ne-o amintim într-un fel general, dar nu o păstrăm cu adevărat în memorie; luxul ni-l amintim în toate amănuntele“, spune Charles Dickens în Drood de Dan Simmons. E ca diferența dintre cărțile pe care le citim la metru, pentru destindere, și acele rare lecturi care ne rămân în memorie.
Drood este, pentru mine, una dintre lecturile memorabile. Nu pentru că am citit mult Dickens și mi-a plăcut, nu pentru că am adorat Femeia în alb a lui Wilkie Collins, nu pentru că îmi place epoca victoriană. Talentul lui Simmons face diferența aici. Este un povestitor de excepție, un biograf dedicat și un obsedat al micilor detalii, atribute care diferențiază un creator de literatură cu potențial să devină clasică de un scriitor comercial.
Despre ce e vorba? Drood relatează, cu vocea lui Wilkie Collins, prieten și colaborator de-o viață al inimitabilului Charles Dickens, ultimii cinci ani din viața marelui scriitor, 
pornind de la accidentul feroviar de la Staplehurst, din 9 iunie 1865, și până la moartea sa, în 9 iunie 1870. Evenimentele reale din viețile celor doi scriitori sunt pilonii pe care se construiește ficțiunea fantastico-istorică.
Wilkie Collins este un narator inteligent, subtil, feroce, care nu se sfiește să declare că îl iubește pe Dickens ca prieten, dar că îi urăște geniul și creativitatea, abilitățile sociale și succesul. În ciuda încurajărilor lui Dickens, Collins se vede un mediocru, o copie palidă a talentului literar al amicului pe care îl substituie, din când în când, unei figuri paterne. Doar în scris este mai puternic, poate să deceleze și să compare scrierile sale cu ale inimitabilului. Și descoperă că uneori nu e deloc mai prejos…dar ce păcat că doar el știe asta!
Iar obiectul afecțiunii sale, Charles Dickens, este nu doar un geniu literar, ci și un mare egomaniac, un aventurier cu pelerină de familist, un hedonist ascuns în spatele cortinei cumpătării. Dacă Wilkie și-a asumat că nu poate funcționa ca soț, Charles a stat decenii într-un mariaj nesatisfăcător, doar din comoditate. Divorțul scandalos și relația cu o tânără actriță – Ellen Ternan, s-au petrecut la maturitatea târzie. Apetența sa pentru povești sinistre, experiențe paranormale, hipnoză, personaje macabre și locuri abjecte din Londra victoriană îl împinge, secondat de Wilkie, în subterana droodiană. În cursul acestor aventuri, Dickens este cel curios, neliniștit, temerar, iar Collins este însoțitorul temător, pe care catacombele și întunericul îl sperie, îl fragilizează și îl îmbătrânesc.
Drood devine pretextul ultimului roman al lui Dickens și obsesia care începe să guverneze zilele și nopțile lui Collins. Personaj exotic, pe jumătate fantomă-pe jumătate om, generator de legende urbane înfiorătoare, posesor al științelor magice ale Egiptului antic, maestru al mesmerismului, Drood îl fascinează pe Dickens și îl terorizează pe Collins….Care oricum nu are nevoie de prea multe încurajări ca să bată câmpii, fiind mai tot timpul sub influența laudanumului sau a opiului. Prin urmare, vede adeseori o femeie îngrozitoare pe scări sau pe dublul său privindu-l din oglindă. La început tăcut, doppelganger-ul îl ajută spre final să își îndeplinească misiunea încredințată de Drood și chiar să își scrie cărțile – care se vând din ce în ce mai bine.
Collins este cel care convinge cititorul că Drood e viu, malefic, distrugător, cinic și răzbunător. Paginile care conțin întâlnirile scriitorului cu geniul răului (de la capitolul 25 încolo) sunt nu doar minunat scrise, sunt mostre de literatură clasică. De altfel, lui Wilkie Collins i se atribuie primul mystery modern cu detectivi, Piatra Lunii.
Cu ajutorul (in)amicului Collins, Simmons face un portret baroc, tragico-amuzant lui Dickens și revelează toate temerile care i-au tulburat ultimii ani de viață. Dickens se temea de moarte, de singurătate, de uitare, era obsedat de scrierea unui ultim roman cu care să intre în posteritate. Așa că cititorul asistă la crearea unora dintre cele mai intense scene din romanul neterminat Misterul lui Edwin Drood, dar și la lecturile publice susținute de scriitor – cea mai intensă fiind legată de scena uciderii lui Nancy de către Bill Sikes în Oliver Twist.
Finalul aduce clarificări din partea lui Dickens plus mai multă bulversare din partea lui Collins. Se pare că în tot acest timp, Collins s-a aflat sub influența prietenului său. Inimaginabil!
Un roman straniu de frumos, care păcătuiește doar la capitolul mărime: are aproape 1000 de pagini în traducere și asta ar putea descuraja pe mulți. Multe pasaje sunt redundante, dar să zicem că domnul Collins mai uită ce spune, fiind atât de opium friendly. Cât despre traducere, chapeau domnule Pricăjan, am remarcat doar niște scame.
P.S. Regizorul Guillermo del Toro va semna adaptarea cinematografică a romanului Drood; priviți-o doar ca pe un trailer al unei cărți pe care trebuie să o citiți!