„Văzu un fragment viu dintr-o amintire – iar amintirea este mai mult decât o amintire: este o imagine. Atât de reală caând timpul se scurge invers“.
Romanul Greutatea umbrei de Raimudo Carrero este o poveste despre trădare și omor. Și, iubire sau pasiune, adâncă și negândită. Cartea începe cu câteva motto-uri dintre care trei aparțin unor cunoscuți sciitori: Henri Miller, Shakespeare, Thomas Mann. Pentru că trecutul ca timp este un element post-trădare, voi aminti că în lungul motto citat din Thomas Mann găsim ceva ce ne face să înțelegem mai bine de ce acest autor, Raimudo Carrero, a scris această carte. Acest ceva sunt următoarele idei: trecutul este infinit, esența naturii de taină a trecutului este aceea a sferei – „Linia nu are taină, pentru că taina dăinuiește în sferă“. 
Povestea are trei personaje principale, doi bărbați (frați) și o femeie, tânără ca și ei, iubită de amândoi. Acțiunea este dramatică, pasională, ca în tragediile grecești, și totul se termină trist, tare trist, așa cum o arată titlul cărții. Este vorba despre iubire, pasiune, ură sau/și invidie, ucidere și neiertare.
Doi frați iubeau aceeași fată. Frumoasă, cu degete atât de fine. Ea îl preferă pe unul dintre ei, pe Abel, astfel încât ei, ea și Abel, se iubeau nespus de mult. Era între ei o înțelegere și o complicitate care părea de neclintit. Fratele respins, pe care fata nu-l iubea, Judas, își trădează fratele, pe Abel, îi violează iubita-logodnică, îl omoară și apoi se căsătorește cu cea care urma să-i fie mireasă fratelui său.
Ispitit de frumusețea femeii, Judas admite că „un impuls înfricoșător, josnic și molipsitor îl împinsese să facă asta“, adică violul. Se gândea să-i lase toată averea fratelui său, să-i lase iubita violată și să fugă în lume. Unde, nu mai avea vreo importanță. Dar, straniu de tot, nu putea să-și părăsească fratele, îl iubea. Atinsă de mâini de bărbat, Dina, fata iubită de cei doi frați, era „pierdută“. Acasă nu se mai putea întoarce. Frații ei veniseră după ea, știind că fugise cu Abel și i-au spus că nu exista cale de întoarcere.
Sigur că Judas suferea, dar oare suferă un trădător, se întreba el? Și ura față de fratele lui din cauza unei femei, cum rezista față-n față cu iubirea față de frate? Era oare vina lui sau a cui era vina?
Nimic nu se mai putea întâmpla bine așa cum ar fi putut fi viața dacă el, Judas, nu ar fi făcut ce făcuse.
Povestea devine din ce în ce mai mult, spre final, o descriere cu toate ingredientele unui coșmar, ca un amestec între halucinații, vise și realități. Dina se transformă în Abel, se costumează ca el și chiar capătă aspectul fizic al lui Abel. Judas se multiplică în suferințe și încâlceli dureroase, senzorialul lui capătă accente macabre, de miasme morbide și aspect fizic repugnant, totul pare ireal de real sau real de ireal. Dar ce mai contează?
Se poate spune doar că trădarea naște nebunie, distruge mintea, coroziv, distruge și corpul celui care trădează. Trădarea devine o umbră care te urmărește până mori. Se naște ea oare din mister, din vrăji și tocmeli cu viața, din determinări nebănuite, din gânduri așteptate dar nevenite, din ce?
Și, oare, nu era mai câștigat Abel, mort de mâna fratelui său, decât cei care i-au supraviețuit – Judas și Dina -, țicniți, bântuind ca fantomele prin propria lor viață? Criminalul-frate și victima-frate, în același timp – rămân uniți pe veșnicie, chiar dacă unul este mort, iar celălalt este viu, dar muribund din trădare.
Povestea lui Raimundo Carrero este ca un vis urât, amintindu-ne de coșmaruri pe care toți le avem.