Isabel Allende, nepoata fostului preşedinte chilian Salvador Allende, s-a născut în 1942 la Lima, în Peru. Și-a petrecut copilăria în Chile, iar în timpul dictaturii lui Pinochet a trăit în Venezuela timp de cincisprezece ani, apoi s-a mutat în Statele Unite. În 1982, primul său roman, Casa spiritelor, a avut un succes fulminant şi a devenit imediat bestseller internaţional. Iar restul este istorie, căci fiecare carte pe care a scris-o dezvăluia o romancieră versatilă, cu un stil bogat și impresionant.
Sunteți o mare romancieră, presupun că aveți o listă de lectură impresionantă. Este vreo carte anume care v-a indus dorința de a deveni scriitoare?
Fac parte din prima generație de scriitori din America de Sud influențați de operele marilor autori care aparțin Boom-ului literar latino-american. Înainte, acești mari autori erau binecunoscuți în țările lor, dar abia din anii ’60 au fost publicați în Spania și s-au bucurat de o mai bună răspândire a operelor lor în spațiul sud-american. Am citit aproape tot ce era legat de acest Boom literar și cred că în adâncul inimii visam să devin scriitoare, dar în lista lor nu era nici o femeie, era un club rezervat exclusiv bărbaților. 
De ce scrieți? Și cum a fost începutul?
Scrisul e pasiunea mea, iubesc procesul de creație a universului unei povești, crearea personajelor, documentarea, editarea. Scriu pentru că vreau să comunic această pasiune și cititorilor mei. Scriu pentru că dacă n-aș scrie, inima mi s-ar usca!
Am început primul roman pe 8 ianuarie l981 sub forma unei scrisori pentru bunicul meu aflat pe patul de moarte, iar această epistolă a evoluat și a devenit primul meu roman, Casa spiritelor. De atunci, îmi încep toate romanele pe data de 8 ianuarie. Având această dată predefinită, știu că trebuie să fiu organizată și să am energie și stare pentru scris.
După ce ați scris cele două volume de memorii, Paula și Sumazilelor, v-ați gândit că aceste cărți au darul de a schimba vieți?
Nu, n-aș crede că aceste cărți pot schimba vieți, dar am realizat că oamenii despre care vorbeam acolo (familia și prietenii noștri) sunt prizonieri pentru totdeauna în acele pagini, ca niște figuri în fotografiile dintr-un album vechi. În viața reală îmbătrânesc, se schimbă, li se schimbă și mediul, dar pentru cititorii mei ei rămân așa cum i-am descris. De exemplu, în ochii cititorilor mei Ernesto va fi pentru totdeauna văduvul fiicei mele, chiar dacă în viața reală el s-a recăsătorit, are două fiice minunate și este fericit.
Paula mi s-a părut foarte tristă, iar Suma zilelor am perceput-o ca pe o pictură plină de culoare. Și cred că aceste cărți reprezintă personalitatea dumneavoastră, polimorfă și foarte colorată.
Viețile multor oameni sunt pline de culoare. Ca scriitoare, am privilegiul de a alege cum să îmi spun povestea, tonul, tensiunea, culoarea, hotărăsc ce să evidențiez și ce să omit. Îmi pot crea propria legendă.
Cum vă influențează scrierea autobiografică? E mai greu sau mai ușor decât a scrie ficțiune?
Prefer să scriu ficțiune pentru că astfel am libertatea să fac ce-mi place și nu sunt nevoită să mă gândesc la ce-ar putea simți alții citindu-mi cărțile. Memoriile nu sunt doar ale mele, sunt despre familia mea, despre clanul meu, chiar și despre țara mea, deci acolo trebuie să fiu atentă în descrierea evenimentelor. Pentru că adevărul e foarte important în memorialistică.
Sunt diferite memoriile scrise de femei de cele scrise de bărbați?
E întotdeauna riscant să generalizăm. Nu știu dacă e vreo diferență între modul în care femeile și bărbații își scriu memoriile, depinde mult de persoană și de intențiile sale. Dacă sunt memorii pentru explicarea sau justificarea unor fapte, cartea va avea un ton cu siguranță diferit de cel al memoriilor cuiva care încearcă să găsească introspectiv răspunsuri la întrebările vieții.
Care este cea mai puternică amintire a dumneavostră din copilărie?
Cele mai puternice amintiri le am din perioada de până la 8 ani, când am locuit în casa bunicului meu. N-au fost vremuri foarte fericite. Am fost un copil ciudat, cu prea multă imaginație pentru binele meu, singuratică și speriată.
Casa spiritelor este un roman extraordinar. Care a fost procesul de creație?
Vă mulțumesc pentru aprecieri. Dacă ar fi să ne luăm după agentul meu literar, oricine poate scrie o primă carte bună, pentru că ea reflectă experiența de viață a autorului/autoarei; un scriitor este consacrat de cea de-a doua carte. Casa spiritelor a început ca o scrisoare pentru bunicul meu, am vrut să îi spun că poate muri împăcat, că îmi amintesc tot ce mi-a spus vreodată: toate poveștile și toate anecdotele despre familie. Ca să îi dovedesc că îmi amintesc, am început să-i povestesc despre logodnica lui, preafrumoasa Rosa, care a murit otrăvită în împrejurări misterioase. Am scris cartea ca în transă, fără un plan, o poveste venea după alta, ca într-o avalanșă de amintiri.
Care este ritualul dumneavoastră de scris și ce-i trebuie cuiva pentru a fi un scriitor de succes?
În cursul primelor luni din an, când mă dedic cu totul scrisului, mă trezesc foarte devreme și după ce scot câinele la plimbare mă închid în studioul meu. E o căsuță în grădină, unde am tot ce îmi trebuie, toate dicționarele, fotografii cu oamenii dragi, primele ediții ale cărților mele etc. Scriu între opt și zece ore, fac și câteva pauze pentru masă ori ca să mă dezmorțesc. Singurii care mă pot întrerupe sunt membrii familiei sau asistentul meu, dar ei o fac doar pentru chestiuni importante. Seara la 7.00 soțul meu mă cheamă la cină. După cină îmi verific mesajele și mă ocup de hârțogăraie. Ce-ți trebuie ca să fii un scriitor bun? Nu prea știu, dar cred că disciplina, pasiunea și darul povestirii sunt elemente necesare.
Mulți oameni își doresc să scrie, dar nu știu cum să înceapă, cum să se organizeze. Ce sfat le-ați da?
Dorința de a scrie nu e suficientă dacă nu ai o poveste de spus și dacă nu ești obsedat de scris și citit. Scrisul nu este o meserie oarecare; este o vocație, te pârjolește și te consumă cu totul.
Cum vă documentați pentru romanele dumneavoastră?
Citesc tot ce găsesc despre subiectul respectiv, caut informații în biblioteci și pe internet, văd filme și documentare legate de temă și caut și alte romane cu același subiect. Uneori mă documentez excesiv și sunt copleșită de informații, prin urmare încerc să mă detașez puțin, pun deoparte muntele de cărți și documente și apoi pur și simplu mă așez și scriu din inimă tot ce mi-a venit în minte.
Cât durează până ce o carte ajunge de la idee la tipar?
Unele dintre ideile mele nu ajung să fie cărți, altele ajung în câțiva ani. Probabil că singura carte pe care am scris-o din impuls a fost Zorro.
Ecranizările cărților dumneavoastră vă plac, au păstrat spiritul romanelor ori l-au diluat?
Mi-au plăcut filmele și nu mă așteptam să fie la fel ca romanele, așa că nu am fost dezamăgită de schimbările decise de regizori și producători.
Împliniți 70 de ani în 2012. Și ați avut o viață extraordinară: nu prea ușoară, dar plină de provocări și momente minunate. E ceva ce regretați din trecut?
E o întrebare grea și nu prea știu să răspund. Nu regret lucrurile pe care nu le-am făcut în trecut, îmi pare rău doar pentru perioadele în care am rănit pe câte cineva.
Ați creat o fundație pentru susținerea femeilor. Cum v-a venit ideea și care este cea mai emoționantă poveste pe care ați auzit-o la fundație?
Când mi-a apărut cartea de memorii Paula, am decis să pun deoparte venitul din vânzarea ei, într-un cont separat. Am vrut să folosesc banii pentru a onora memoria fiicei mele. Trei ani mai târziu, într-o călătorie în India, o femeie a încercat să îmi dea bebelușul ei, o fetiță, pentru că era prea săracă pentru a o întreține și fiindcă în unele regiuni din lume fetele nu sunt binevenite, băieții sunt cei preferați. N-aș fi putut să o ajut pe femeia aceea și pe fiica ei dacă nu aveam această fundație pentru susținerea femeilor și a tinerelor. E greu să spun care dintre poveștile întâlnite în cei 16 ani de existență a fundației m-a impresionat cel mai mult.
Vom avea o campanie națională de încurajare a lecturii în rândul copiilor și tinerilor. Aveți un mesaj pentru ei?
Nu am un mesaj special pentru copii și tineri, ci pentru părinți și dascăli. Vreau să le spun că lectura începe când copilul este în leagăn. Citiți-i bebelușului, lăsați-l să atingă paginile, să vadă ilustrațiile și mai târziu încurajați-l să memoreze poezii și povestioare. Copilul care crește având cărți în preajmă va privi lectura ca pe o relaxare. Cel mai important: lăsați copiii să citească poveștile care le plac. Amintiți-vă de nebunia Harry Potter, când copii din toată lumea citeau cărți de câte 600 de pagini! Dacă povestea este interesantă, copiii o vor devora!