Ați auzit până acum de Isabelle Eberhardt, scriitoarea a cărei viață ar putea fi nu doar o carte de succes ori un documentar multipremiat, ci un curs de supraviețuire față în față cu societăți anacronice și concepții pudibonde? Elvețiancă prin naștere, franceză prin cetățenie și musulmană prin credință, dar având în vene sânge evreiesc și armenesc, Isabelle Eberhardt a creat un nou gen literar, literatura colonială, în care a îmbinat reflecții și amintiri personale cu povești aflate sau inventate în timpul peregrinărilor sale prin ținuturile din nordul Africii.
Nu știu dacă melanjul sanguin, modul în care a fost educată sau spiritul ei de aventură au dus-o departe de casă, transformând-o într-o partizană a idealurilor pierdută și într-o martoră a unor evenimente istorice atroce. A îmbrățișat islamul după ce a primit o educație aproape spartană și nu și-a găsit locul nici printre creștinii păcătoși, nici 
printre evreii prigoniți. La un moment dat a devenit o adeptă ferventă a sufismului, în confreria Ziania-Quadiriyya din Kenadsa, în Algeria. Destinul ei este ilustrat perfect de spusele lui Slimane Benaïssa în L’avenir oublié: „Nous sommes tous juifs de naissance parce que nous venons au monde pour Dieu. Nous sommes tous chrétiens par pénitence parce que nous avons tous des péchés à racheter. Nous sommes tous musulmans par espérance parce que chacun de nous rêve à un paradis caché. Si je suis laïque, c’est parce que je suis fatigué d’être un enfant face à Dieu“.
Isabelle Eberhardt prefera să poarte straie bărbătești și să cutreiere cartierele rău famate ale marilor orașe din Algeria și Maroc, pentru a observa mai bine viața localnicilor, se îmbarca pe vapoare în care eleganța nu exista decât ca noțiune abstractă, fără nici o reprezentare reală, purta dialoguri îndelungi la lumina focului cu foști condamnați sau cu dezertori și nu se temea de nimeni și nimic. Doar de iubire, poate. Îndrăgostită și căsătorită cu un fost soldat, a suportat de dragul lui nu doar dezaprobarea socială, ci și procese umilitoare și exiluri nedrepte. Isabelle Eberhardt a murit la 27 de ani, salvându-și soțul de la înec. Un sfârșit romantic, destul de departe de idealurile sale avangardiste.
Iubiri nomade este mai mult o plachetă decât o carte, are doar 120 de pagini și conține 12 povestiri, dar fiecare dintre ele este o piesă literară cu greutate. Eberhardt scrie cu nerv, creează scene intense și personaje care îți sar la beregată, provoacă emoții profunde și știe să descrie ca nimeni alta apusurile de soare în deșert sau colinele pârjolite de arșiță.
De la iubiri pasionale sfărâmate de convențiile sociale până la destine răvășite de rigiditatea paternă ori lupte pentru cauze desuete, volumul descrie o gamă întreagă de stări, personaje și trăiri. Veți iubi și veți suferi alături de femei îndrăgostite ori de bărbați atinși de Cupidon, veți alege o tabără în bătălie, veți fi de partea justiției personale sau a celei sociale…dar nu veți rămâne indiferenți.