Când a fost premiată cu Pulitzer, în 2000, pentru Interpret de maladii, scriitoarea americană de origine indiană Jhumpa Lahiri era o necunoscută pentru lumea literară. Premiul i-a determinat pe mulți să îi citească proza și așa au descoperit o autoare fenomenală, care nu se teme să scrie despre sentimente, senzații, nu emite maxime prețioase despre viață, nuvelele sale nu sunt amuzante, forțat inteligente sau pretențioase, pot fi citite de oricine a trecut decent prin școală. Dar! Toată scriitura asta simplă ți se insinuează în minte, îți intră în oase, îți provoacă furnicături și te trezești lăcrimând sau zâmbind în timp ce citești. Nu e minunat să poți dirija o simfonie de senzații și emoții cu doar o înșiruire de cuvinte?
Lahiri este o miniaturistă, scoate toată seva dintr-un univers minuscul și împinge personajele să arate cititorului toate fețele. Scrierile sale sunt toate despre dezrădăcinați, despre oameni care și-au luat sufletele la spinare și au plecat să găsească locuri în care ele să înflorească și să rodească. Efortul e imens, sacrificiul pe măsură, iar tot ce rămâne la final e povestea. O poveste frumoasă, filigranată, de neuitat.
Pământ neîmblânzit poartă cititorul din Cambridge şi Seattle până în India şi Thailanda, într-o serie de nuvele încheiată cu un microman. Tema acestor istorii, ca şi a primelor ei cărţi, Interpret de maladii şi Porecla, este diferenţa: lumea familiilor care au decis să se mute în America, în exiluri voluntare sau forţate de împrejurări, cu tradiţii şi obiceiuri diferite de cele americane, cu un întreg mod de viaţă care tinde să dispară în uitare. Copiii şi nepoţii celor veniţi de pe alt continent, în urmă cu zeci de ani, aproape că nu mai au nici o legătură cu lumea părinţilor lor; dezrădăcinarea nu mai este evidentă. Cu toate acestea, poveştile de viaţă descrise în carte poartă întreaga încărcătură, uneori violentă, alteori tristă, a condiţiei de emigrant.