Am ieşit din zodia vrăjitorilor şi vampirilor. Şi am intrat cu Jocurile foamei într-o nouă lume utopică pentru adolescenţi de toate vîrstele în care, ce întîmplare, problema e una mult mai „socială”.
Săracii sînt cumplit exploataţi şi folosiţi în reality show-uri ucigaşe. Douăsprezece districte sînt ţinute în mizerie şi exploatare de deja 75 de ani după ce s-au revoltat şi au fost învinse. Oraşul conducător se numeşte Capitoliul – un Hollywood amestecat cu Wall Street, locul capitalului şi al glamului – şi cere în fiecare an două „tributuri” (tineri extraşi într-un soi de loterie) drept ofrandă pentru un reality-show din care iese doar unul viu.
Ideea nu e originală. Mi-a venit instant în cap filmul japonez Battle Royale, mult mai crud şi mai spectaculos decît versiunea americană proaspăt debutată în cinematografe. Dar pretextul acolo era altul: adolescenţii în şcoli o luaseră razna pur şi simplu şi singura soluţie e să-i pună să se hăcuiască. Să zicem că reprezenta punerea în scenă a unei frici din ce în ce mai adînci: sînt ăştia în stare să ne plătească pensiile?
Suzanne Collins face în Jocurile foamei altceva: insistă pe descrierea mizeriei în opoziţie cu un stat glamouros-poliţienesc şi pe formulele de supravieţuire (eroina principală poate să iasă din oraşul îngrădit şi să vîneze). Adolescenţii nu se hăcuiesc de plăcere sau de disperare. Cred că algoritmul care i-a făcut romanele lui Collins atît de iubite a fost: adolescenţă, deci responsabilitate, deci revoltă, deci moarte.
A doua mare lovitură pe care o dă Collins nu e nici stilistică, nici de inovaţie narativă, ci ţine de o chestie de aparent detaliu. Cînd Katniss şi prietenii săi intră în lumea Jocurilor foamei, încă de la bun început trebuie să se prefacă, trebuie să găsească „populismul corect” pentru a păcăli autorităţi, telespectatori şi a scăpa cu viaţă. Suzanne Collins prinde natural o evidenţă nu îndeajuns de exploatată romanesc: de cel puţin un deceniu trăim în reality show. Deci trebuie să facem o paranteză:
Reality show?
Includem aici la grămadă Big Brother, concursuri diferite de talente şi alte reality drama cu subiecte dintre cele mai diverse (de la găsit live soţ-soţie, la concursuri pentru podiumul de modele sau pentru specializare în gătit şi grădinărit). Esenţiale sînt certurile şi bîrfele. Bătălia se dă prin diverse alianţe, trădări şi multă melodramă jucată pentru telespectatori. Peste tot rezultatul e cam acelaşi: cîştigă ăia care o fac ba pe victimele, ba pe liderii şi care devin din ce în ce mai pragmatici în exploatarea imaginii. Unele studii au constatat chiar că această cultură a reality-show-ului creşte potenţialul de violenţă psihică şi verbală în rîndul adolescenţilor. Dar nu prea cred în astfel de studii cînd evidenţa e simplă: omul simplu conştientizează din ce în ce mai mult că „joacă”. Pînă la urmă sîntem filmaţi şi înregistraţi, voluntar sau nu, în din ce în ce mai multe locuri publice sau intime. Tîmpeniile cu „fii tu însuţi” sînt din ce în ce mai repetate cu cît e evident că nu mai au nici un sens: dacă nu joci un rol eşti ras.
Revenim…
De ce am citit dintr-un foc cele trei volume pentru puberi? Pentru că autoarea e evident expertă în reality show. Îmi place ce face cu „camera”. Personajele ei nu sînt eroice neapărat, sînt şmechere în faţa camerei. Se prefac că iubesc, că sînt romantice. Se prefac pînă şi cînd sînt rănite de moarte. Singurul atu al săracului pus pe revoltă este prefecătoria şi folosirea camerei de luat vederi ca armă. „Capitoliştii” se distrează cu ei, dar distracţia îi va costa scump. Deşi joacă tot timpul roluri, eroina Katniss rămîne o figură autentică.
Şi tocmai asta nu se poate reda în film. Am văzut ecranizarea şi tot ce era prefăcătorie şi melodramă în carte se transformă inevitabil în Hollywood. Cel mai greu e să te prefaci că te prefaci. Jennifer Lawrence (a jucat excelent în Winter’s bone) e aleasă însă perfect: băieţoasă, nu întotdeauna sclipicioasă şi cu mişcări de tipă prea înaltă, combinaţie de ezitare şi siguranţă în mişcări. Deci merită văzut şi filmul, cu ceva răbdare. Nu va fi fenomen Twilight, clar. Nu sînt destui pectorali goi. Dar e deja un fenomen de masă. Ceva mai interesant şi pentru lumea plicticoasă a adulţilor.
„Adulţii şi-au pierdut încrederea în adolescenţi”. Aşa începea filmul lui Kinji Fukasaku, Battle Royale, după romanul lui Koushun Takami. Suzanne Collins vede în adolescenţi nişte monştri de luciditate şi nişte posibili revoltaţi autentici, deşi au capul plin de reality-show-uri.