În ultima vreme am tot citit, multe şi diverse, dar timpul mi-a fost ocupat furat de multe alte activităţi, aşa încât am ajuns să nu mai ţin pasul cu recenziile. Prin urmare, m-am gândit să vă stârnesc doar cu nişte mici impresii de lectură pentru un teanc de cărţi din domenii diverse.
Amintiri de Zoe Cămărăşescu – fiica lui Zoe Bengescu, doamna de onoare a Reginei Elisabeta – este o tapiserie vie şi foarte frumos colorată a României de la finele secolului al XIX-lea şi din primele decenii ale secolului XX. Zoe Cămărăşescu avea, aşa cum bine a observat Titu Maiorescu, un extraordinar talent descriptiv şi probabil că ar fi avut un mare succes ca scriitoare, dacă împrejurările istorice şi destinul răsucit nu ar fi avut alte planuri pentru ea. Printre personalităţile evocate în acest volum de memorialistică apar Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi – care îi erau şi rude, dar şi George Enescu, un bun prieten de familie. Autoarea a scris cartea pentru cei doi fii ai săi şi nu a intenţionat niciodată să o publice, altfel cred că s-ar fi concentrat şi mai mult asupra atmosferei de epocă. E o carte cu care te poţi desfăta la căldură, o carte care îşi trezeşte doruri de vacanţe la ţară şi poveşti la gura sobei, când afară e ger de crapă pietrele. Veţi descoperi o autoare sensibilă, care a preţuit imens prezenţa mamei şi toate darurile pe care aceasta i le-a transmis, şi care a suferit în absenţa tatălui, o apariţie meteorică şi cu foarte puţină consistenţă emoţională. Iar relaţia dintre Regina Elisabeta şi doamna sa de companie era impresionantă şi foarte profundă, veţi descoperi în carte de ce.
Citind volumul 101 poveşti vindecătoare pentru copii şi adolescenţi mi-am dat seama că fără să ştiu, am folosit tehnicile recomandate de autor, psihologul George W. Burns, în relaţia cu fiul meu, atunci când era nevoie să îi explic lucruri mai complicate sau încercam să îi ofer nişte pilde. Aşa am invetat poveştile cu prinţul Petru şi căţelul Zigzag, care trec prin tot felul de peripeţii împreună şi întotdeauna găsesc o soluţie. Fiul meu e fascinat de aventurile lor, aşa că din când în când cere câte o poveste cu ei…şi inventăm împreună! În carte, autorul lămureşte la ce serveşte povestea curativă, cum poate fi integrată firesc în terapie şi cum pot fi create şi folosite în cabinetul psihologului noi metafore vindecătoare. Utile pentru părinţi şi pentru toţi cei care lucrează cu adolescenţi şi copii, sfaturile şi sugestiile de poveşti din acest volum pot fi combinate cu alte tehnici care stimulează creativitatea, cum ar fi terapiile prin joc, artă, muzică şi dramă.
Despre toate pe scurt de Bill Bryson e o carte pe care eu aş dărui-o tuturor amicilor pasionaţi de ştiinţă sau care şi-ar fi dorit să îşi petreacă timpul studiind diverse fenomene. Bryson este cel mai bine vândut autor britanic de nonficţiune şi totul i se trage de la această carte. Nu ştiu în ce fel ar explica el succesul fenomenal al acestui volum, însă citindu-l eu am înţeles multe lucruri care mi se păreau imposibile: de priceput, de abordat, de folosit. Cartea aceasta este ca o călătorie de la Bing Bang încoace, spre timpurile moderne, un voiaj în care Bryson şi-a luat drept ghizi unii dintre cei mai mari specialişti în antropologie, istorie, arheologie etc. Există şi o versiune pentru copii a cărţii şi tare mult mi-aş dori ca editura Curtea Veche să o traducă. Iată aici un filmuleţ de pe site-ul Colbert Nation (pe care de asemenea vi-l recomand) în care Bryson are nişte replici amuzante.
Cum să fii propriul tău psihoterapeut. Un ghid amănunţit pentru a învăţa să trăieşti din plin şi fără teamă – doar citind titlul m-au trecut fiorii, mă aşteptam la o lectură seacă şi plicticoasă, pe măsura lui. Mă rog, ca să fiu sinceră până la capăt, pe alocuri chiar aşa este. Însă oferă nişte sfaturi valoroase acelora care au reţineri în a consulta un specialist atunci când au probleme la…mansardă: inflitraţii de gânduri negative, obsedante, curenţi de neîncredere proveniţi mai ales din surse externe, o proastă amenajare interioară, prea multe obiecte inutile împrăştiate peste tot. Bazându-se pe cei 20 de ani de experienţă, psihologul Patricia Farrell oferă 10 instrumente prin care fiecare poate deveni propriul său terapeut. Paşii autovindecării trec prin acceptarea realităţii (aici cred că avem o mică problemă de percepţie cu toţii), confruntarea autorităţii (ştiţi, şeful ăla mediocru şi infatuat sau funcţionara suficientă, ori poliţistul autoritar), concedierea părinţilor (pentru că trebuie să recunoaştem că în momentele grele tot la ei apelăm şi pe seama lor punem toate micile noastre vicii de construcţie), asumarea răspunderii (cu paşi mici şi prin renunţarea la amabilitatea excesivă, care uneori ne poziţionează inferior faţă de ceilalţi) şi un nou stil de viaţă: mai riscant, dar plin de beneficii (trebuie să spunem lucrurilor pe nume, să nu mai evităm discuţiile incomode şi să renunţăm la amânarea sine die a schimbărilor personale). E o carte de ţinut în sertar şi de consultat la nevoie.