Cristina Manole despre literatura din Rusia, Vladimir Putin și Tolstoi.
Tare mi-ar fi plăcut să particip la o întrevedere între Serghei Dovlatov și Ernest Hemingway. Să mă fac mică, mică și să ascult cum își povestesc unul altuia secvențe din viața lor. Reală sau imaginară. Sau inventează povestiri ireale cu oameni reali. Sau să-i privesc doar cum tac. Cum tac și beau. Căci și unul și altul au fost niște băutori pe cinste. Băutori, am zis, nu cheflii. Cheflii se mai găsesc și pe la noi, suntem doar un popor vesel și optimist, la români oamenii se sinucid dintr-un prea plin, fără Weltschmerz. Sau alte chestii din astea. Dar așa, trăgători la măsea, zdraveni, mai ales tărie, vodcă sau whisky, mai rar. Și Papa Hem și Seriojka Dovlatov, Dovladka, cum îl alintau prietenii unei namile (1,92 m) de autor născut (mama armeancă, tatăl evreu, el produs 100% exclusiv sovietic) în URSS (1941) și decedat în SUA (1990), țineau la băutură. Și la povești. Spuse sau scrise. Prozele lor au un miros persistent de alcool. Am citit, nu chiar tot ce au scris cei doi, dar în bună și mare măsură. Textele lui Dovlatov, că sunt romane sau povestiri plesnesc de o realitate imediată. Și de sinceritate. De naturalețe și autentic. Fel de fel de confesiuni, profunde și deseori ironice, o proză tolerantă cu eroii, cu multipli naratori sau cu lumea din jur. Procesul comunismului este implicit. Sau se amână. În Geamantanul, carte recomandată nu de Ilf și Petrov, ci de buna mea prietenă Gabi Maaz, sunt înghesuite fel de fel de obiecte aduse în Statele Unite de un narator cu numele autorului. Fiecare obiect are o poveste. Mai toate sunt cam triste, chiar dacă am putea să râdem sau să bem – până n-am mai putea. O carte ( ar ieși și un film grozav!) teribilă despre cum s-a trăit în comunism.
***
Putin. Toată lumea a auzit de Vladimir Vladimirovici Putin. Fostul absolvent al Facultății de Drept din Leningrad, fostul ofițer KGB (Komitet Gosudarstvennoi Bezopasnosti) Direcția1 – spionaj extern, fostul consilier al primarului Leningradului Anatoli Sobceak, fost protejat al lui Borin Elțin, fostul șef al FSB (Federalnaia Slujba Bezopasnosti, adică Serviciul Federal pentru Securitatea Statului), fost președinte al Rusiei preț de două mandate iar, după instalarea lui Dmitri Medvedev ca președinte al Rusiei, la 7 mai 2008, Putin este numit prim-ministru. Scurt, clar și concis ca o decizie fără echivoc luată de Stalin. Putin este prim-ministru și astăzi.
Cartea ziaristului german Michael Sturmer, Putin și noua Rusie dovedește o bună cunoaștere a lumii rusești. În resorturile ei cele mai intime. Politice, economice, culturale, ideologice, ale vieții de zi cu zi. Autorul, profesor de istorie la Univesitatea Erlangen-Nurnberg. Fost consilier al cancelarului Helmuth Kohl în anii ’80 și corespondent al inflerntului cotidian berlinez Die Welt aduce temeinice argumente – și interesantissime detalii de culise diplomatico-politice – pentru ca în 300 de pagini să ne convingă că Rusia e o mare putere, iar Putin adevăratul ei stăpân. O Rusie de care toată lumea ține cont, o Rusie cu care nu e bine să te pui de-a-ndoaselea – uite ce a pățit săraca ziaristă Ana Politkovskaia – o Rusie care poate decide multe pe această lume.
***
Război și pace (o nouă ediție la Leda, într-o traducere flexibilă și adusă în orizontul limbii române de astăzi, realizare demnă de menționat, cu felicitările de rigoare pentru efortul depus de către Nicolae Iliescu, care semnează și notele) este unul dintre marile romane ale literaturii universale.
Iar Lev Nikolaevici Tolstoi – avem și azi în urechi accentul pus de profa de rusă când pronunța acel melancolic bîl radilsia – s-a născut…- rămâne unul dintre marile nume ale literaturii ruse. Și universale. Oricâte alte genii au tot apărut și apar, oricât de multe romane și povestiri se tot scriu. E de ajuns să citim povestea despre doi împărați reali– Alexandru și Napoleon – care se încaieră pentru ce? – ca să pricepem că istoria lumii nu este doar o amăgire. Este de ajuns să urmărim povestea de dragoste inventată de Tolstoi avîndu-i ca protagoniști pe Pierre Bezuhov, Andrei Bolkonski și vaporoasa Natașa Rostova ca să ne convingem că irealitatea lumii poate fi mai presus de cele ce se consumă cu noi și lîngă noi. Un mare roman, extrem de atent compus și cu personaje memorabile sub toate aspectele, despre care, de la Ibrăileanu și Ion Ianoși, s-au scris la noi pagini admirabile. Romanul lui Tolstoi este la fel de proaspăt ca acum – îneeput 1863, terminat 1869, faceți singuri socoteala, câți, destui, ani. Incredibil.
Dar. Dar. Confiscați de politic și ideologic, dacă nu de afaceri sau călătorii, de batrânețe, singurătate și nevoile zilnice, mai avem timp, răbdare și stare de citit asemenea monumente – în terminologie ad-hoc, caragialiană – ale literaturii? De ieri și de azi, în mod cert și de mâine.
Oare chiar se vor mai citi marile romane ale lui Tolstoi și Dostoievski care au tulburat milioane de cititori pe întreg mapamondul, nu doar pe vecinii noștri de care ne tot temem și le admirăm realizările culturale deopotrivă?
Greu de dat un răspuns. Deocamdată avem o ediție în două volume – față de cea în patru, în traducerea lui Ion Frunzetti și N. Parocescu (din 1969) – și o lectură sau relectură care, de ce nu, ne oferă mari surprize. Și voluptăți. Care ar merita măcar un pahar de șampanie. Nici Tolstoi nu a fost doar un simplu băutor de ceai. Păcat că nu știm mai multe despre trecerea lui prin București.